Lui Aristide Buhoiu

Tot aurul românesc
Era în potcoava calului.
Fierbinte şi alergătoare
Şi victorioasă,
În văzduh scânteia.
A pâine şi lapte, şi trandafir
Mirosea pielea ei aurie
De femeie îndrăgostită.
Nimeni nu ÅŸtia
Să muşte-n iubire
Pământul ca ea.
Unde-a căzut?! În care
Iarbă uitată?!
În care război?!
ÃŽn care-amintiri?!
Îngheaţă pe mâini apa
Şi roua pe iarbă.
Focul potcoavei s-a stins.
S-a stins viaţa ei, potcoava
Cabrată-n
Văzduhul străfulgerat,
Pe zvârcolirea ţărânei,
Pe ţipătul
Pietrei carpatice.
Potcoava
ÃŽn care se adunase
Tot aurul românesc.

* * *

Zoei Dumitrescu-BuÅŸulenga

Murise omul de zăpadă.
Şi răsărise omul de lacrimi.
Veniseră încă o dată străinii.
Şi-i puseră foc. În pocnete
Asurzitoare săreau în sus
Lacrimile noastre
Ca niÅŸte cartuÅŸe
Aruncate în jar de copii.
Veniseră oamenii de fier
Învingători în războiul nedrept
Îndreptat împotriva lacrimii noastre.
Şi n-am mai cântat.

* * *

Lui Ion Buga

La gura unui izvor
O cană atârnă de lanţ.
E ca ÅŸi cum
Am bea apă
Din gura unui spânzurat.
Doamne,
N-a mai scăpat românul
De lanţuri!