Zice corbul negru,
Negru ca un hau:
– Tu de ce iertării
Nu pleci capul tău?
– N-am spurcat fântână,
N-am răpit lăicer,
Corbule, iertare
Eu de ce să-ţi cer?
Zice corbul negru,
Corbul uneori:
– Sus de ce ţii capul,
De ce nu-l cobori?
– N-am ucis pe nimeni,
Numai am născut,
De ce-aş merge oare
Gârbov şi scăzut?
Vine corbul, suflă
Într-un colţ de nai,
Întrebând ironic:
„Tot mai cânţi? Ei, hai!”
– Cum să nu-mi cânt draga
Şi izvorul clar?
N-am ucis pe nimeni,
Nici pe tine chiar!
Zice corbul negru,
Cel în mine stând,
Câte vrei şi nu vrei
Zice ani la rând.
Şi eu ani de-a rândul
Zic înverşunat
C-am să-l dau afară
Şi-ncă nu l-am dat.
* * *
Ascultă, mulgătorule de zăr
Şi cocoşatule sub temenele!
Eu ştiu că stai ca viermele în măr
În miezul vorbei şi suflării mele.
Eu ştiu. Deşi-al minciunii păr rărit
Îl prinzi abil în vreo locală spelcă
Şi cânţi şiragul chiar, de mărgărit,
Şi-ţi pui şi vechea doină ca pestelcă.
O Iuda eşti! Cu Iuda te compar
Ce, după ce mi-ai pustiit şi cina,
Iubirii mele ce-o urăşti barbar
Ca unei boli îi pipăi lung pricina.
Mi-o dai şi la roentgen din când în când
Şi-i cercetezi şi măduva şi coasta.
Iar eu mai cânt de maică şi pământ
Se cere oare voie pentru asta?!
Iar eu mai cânt! Nimica alt’ nu cer!
Iar eu mai cânt de lumea cea frumoasă
Sub trandafirul grijilor, din cer,
Cu lumânarea liniştii pe masă.
De pace dornic sunt şi de târziu,
Ci flacăra se-agită a curmare.
Ascultă, omuleţule, eu ştiu,
Eu ştiu că tu îmi sufli-n lumânare.