un uriaÅŸ
cu palma cȃt o lopată.
copiii fug de el cȃnd dă să-i mȃngȃie pe creştet.
nu prea are ce spune pe limba oamenilor,
cu ce cuvinte să vorbeşti despre gustul cărnii de şobolan
È‹n Siberia
sau despre copiii morți de foame
traşi de lupi ȋn hrubele lor ȋnghețate.
şi vară şi iarnă umblă
cu boanda roasă de molii, şosete de lȃnă ȋn opinci
şi căciula din piele de oaie, trasă pe urechi.

apoi, È‹ntr-o zi, prinde-a se topi pe picioare
acum o umbră trece pe uliță şi sperie copiii.

dar omul tăcut e greu,
tăcerile lui atȃrnă ca nişte ghiulele
şi-l trag ȋn fundul pămȃntului.
aÅŸa ÅŸi Huzum
intră puțin cȃte puțin ȋn pămȃnt,
pȃnă-ntr-o zi cȃnd fu ȋnghițit cu totul,
cu boanda lui roasă de molii,
cu şosetele de lȃnă şi căciula din piele de oaie

la dezgropare,
oasele mari aproape straluceau
atȃt de curate
lȃnga ele tăcerea grea
ca o cutie neagră, neatinsă de viermi.