De câte ori închid ochii, un înger necunoscut îmi bate la ușă,
se apropie de patul meu și-mi arată cu degetul liniștea din fereastră.
Eu nu pot să văd înlăuntrul ei jocul celor mici seduși de viul îndepărat.
În camera mea ca la ospăț cuvintele hrănesc cu resturi din ziua ce-a trecut.
Mi-ai șoptit ceva despre iernile grele. Cât aș fi putut să înțeleg, găsind soarele sleind din zborul păsărilor și mâinile celor care le alungă cu pietre?

Ploaia nu-mi atinge fața, nici n-o spală. Îmi spun, lasă, o să-ți fie mai frig dacă te lipsești de vise. Miros a ceva ce seamănă cu parfumul tău și parcă nimic nu mai poate să mă înspăimânte, chiar dacă între paginile cărților mucegăite, nu mi-ai lăsat nimic, niciun semn.
Aș fi putut să te cunosc, să mă scutur de zăpadă, iar cu hainele mele ude să îmbrac o altă femeie,
să o las să doarmă în patul meu și s-o gătesc înaintea mirelui.
Ea ar fi memoria unei toamne fierbinți.
Nu s-ar mai vorbi despre pace, căci glasul ei s-ar topi în mijlocul furtunii. Corpul ei de mătase s-ar cerne peste bruma trupului tău întins peste patul nopții. Și nu ai crede că dragostea înseamnă mai mult decât liniște,
mai mult decât viața ce bate ca un clopot de biserică în pântecul ce sfințește femeia.

Atunci mă vei chema la rugăciune
să-mi întind inima în loc de veghe,
cât mai sus,
în locul unde dragostea a uitat să plângă.