Mi-am făcut din viață călimară
și-am întins în vânăta-i cerneală
trist condei de afină amară
și peniță verde, de cocleală.

Pentru anii mei de foc și lună,
pentru grava vieții alăută,
ca să cânt mi-am împletit cunună:
otrăvită stemă de cucută...

Mi-era mâna veche de șindrilă,
când spre cântec se pleca încet.
Îl dospeam cu degete de-argilă;
cântecul, burete de oțet.

Dar când leagăn leagănă beteală
și-nflorește luminiță vie,
ineluș, crâmpei de stea, migdală,
pui, să-l sufli'n vânt, de păpădie,

trebuie o mână iconară,
degete cu rouă în inele
și condei ceresc de primăvară,
ca să scrie lebede și stele.

Se cuvin un cântec ca o luntre,
încărcat cu nuferi de emai,
și-o cunună albă pentru frunte:
cimbru îngeresc cules din rai.

Vreau un viers: cais și dimineață,
tămâios, senin, primăverin,
vis, lăstun și cărăbuș de ghiață,
piersici, harfă, pitulici și crin...

Doamne, fă minunea: dă-mi cunună
ca un zâmbet, mâini de aur pur
și trimite-mi pe un fir de lună
un plaivas cu totul de azur.