Dormi în leagăn de vioară
luminiță, tămâioară.

C-o să vină prinț mlădiu
de smaragd și aur viu,
lăcrimat de-o stea de foc
și pornit după noroc
într'o luntre de ghioc.

Și-o să cadă în grădină
în caftan de lună plină,
nu mai 'nalt cât o stamină,
străveziu ca o lumină.

Când corabia-i se lasă
pe o frunză de mătasă,
ancora o să-și înfigă
într'un lujer de ferigă,

și, sărind din nava-i mică,
prichindelul de mărgică
s'o da jos din foae'n foae
ca o lacrimă de ploae
și-o să fugă prin răzoare,
cum fug razele de soare.

Oprit lâng'o tufănică,
va întinde scară mică,
scară sprintenă de rază,
să se urce, să o vază.
Și pe trepte muzicale
va sui lângă petale,
ploconindu-se ușor,
cântător, tremurător,
ca să prindă
lin de ele
o colindă
de mărgele
și s'aprindă
sub stamine
o oglindă
cu rubine...

Dormi în leagăn de vioară,
luminiță, tămâioară.

Prințul mic, căzut din stea,
mire pentru tufănea,
a venit, sărut și dar,
pentru nuntă și cleștar,
ca să-și ia mireasa'n cer
în caic de giuvaer.

Noapte bună, noapte bună,
către-o stea cât o alună,
pe argint de lună plină,
urcă'ncet ca o lumină
o corabie pitică
cu un prinț și-o tufănică...

Iar în stea, i-așteaptă'n zori
un alai de prinți și flori
și-un rădvan țesut din fir
de zefir și de safir.

Dormi în leagăn de vioară,
luminiță, tămâioară.

Și-or să treacă ani grămadă
cu amurguri și zăpadă.
Basmul meu din astă sară,
luminiță, tămâioară,

nimeni n'o să ți-l mai spună,
și nici prințu'n strai de lună
n'o să mai coboare-aici,
în grădina cu urzici.

Și-or rămâne'n steaua mică
voevod și tufănică,
iar tăticul, fata mea,
poate-o fi și el în stea...

Dormi în leagăn de vioară,
luminiță, tămâioară.