Smeoaica mea cu brațe de turbine
și trăsnete albastre pe grumaz,
cu-o talpă sprijinită pe Bicaz
și alta peste piscuri carpatine,

strivite de călcâiul tău viteaz,
torentele ce gâfâie sub tine
slobod din largi gâtlejuri de jivine
lumina spumegând ca un talaz.

Spargi noaptea-n pumni și crește forța trează;
despici în două bezna ca pe-un ciot
și-un astru cât Ceahlăul scânteiază...

O, cum aș vrea, smeoaica mea, să scot
și eu din noapte-un munte de amiază,
zvârlind în lume soarele meu tot!