Veghem peste atomi și molecule.
Cimentul are sânge și artere.
Dăm pietrei duh și fantei înviere,
visăm în nituri și gândim în scule.

În cosmos ctitori și-arhitecți de sfere,
dorim geneze noi și nesătule,
vecia calculând-o în pendule,
genunea în compasuri și echere.

Și, cum, flămând, oțelul suie-n spații,
iar viața noastră-și află împăcarea
cu volții, cu amperii și cu vații,

jos, sub beton, ținându-și răsuflarea,
îngheață omul pus în ecuații
și gem Iubirea, Mila și Iertarea.