agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2020-02-05 | [This text should be read in romana] | I. Debarcarea Era o iarnă fără sens de blândă, în Popa Nan mocnea un șemineu, iar noaptea, ca o fiară, sta la pândă, să-l ducă în pustiu pe Dumnezeu. Să-l culce în deșertul de tăcere, iar lumea s-o prefacă-n bolovan, din Universul zilei care piere să pască mânjii mânzului troian… Când zările păreau să se închidă, iar îngerii intraseră-n picaj, o trâmbiță de-argint, prin cărămidă, s-a fost chemând de sus, de la etaj. Din camera cu taine-n luminițe au început să licăre fotoni și oamenii cu suflet de alvițe s-au rânduit ca primi amfitrioni. Au prins încet chitarele să miște, ca susurul de viață din izvor și însetații călători pe niște cărări de trepte dat-au zor de zor. Era din nou plecarea-n Odisee, argonauții vremilor veneau la Marta, Penelopă marmoree de braț cu Ro-Ulysse-Nicolau. Spre asfințit pornea să se îmbarce o lume nouă-n arcele cu roți, motoarele-ncepuseră a toarce purtând pe ele zeci de ii-oți. În prora primei arce de salvare a lumilor de răul absolut stătea careul zeilor la care s-a apelat… Atât cât s-a putut. Apollo – Walter, soarele din noapte, Maria – Afrodita din pustiu, Felici – Hebe – Pop, cu ten de lapte și Nicu, veșnic Eros măsliniu. (Aici rectificăm, că se va pierde prin veacuri înțelesul cel divin – culoarea la măsline este verde, nu cum le știm, desprinse de măslin.) Prin nopți adânci, corăbii de lumină lăsau, în urmă, rar, un oarece prilej de cânt și dragoste deplină și, contraplată-n lei, câte-un WC. Pierea de-acum, din viața cea amară, oricare gând de drumuri înapoi, așa cum la Bomboana cea bulgară s-au prăpădit grămezi de e(u)roi. Dar astă goană ce părea perenă s-a stins o vreme, zei și cu irozi au ațipit în granița elenă, unde dădeau sirenele din cozi. Într-un târziu, semnalul de plecare i-a scos din amorțeala de planton, iar unora cu har de gură mare le-a scos semnalul de la telefon. Se pregăteau, deja, pe drum, de luptă, își ascuțeau toți penele, caduc – poeți și chitariști cu burta suptă, iar arca, pana ei… de cauciuc. Plecat și Odisseu, în urmărire și regăsire-a timpului pierdut, tot doar o pană ruptă-n fericire din vară-zi în seară a făcut. Dar arcele grăbeau spre mândrul soare, lovea, ca biciu-n gloabe, din fotoliu, o voce, tot așa de salvatoare, ca și pe la romani în Capitoliu. Când se unea cu luna asfințitul, ajunși întregi la mal de Acheron, pe plaje-au început să-și cânte mitul, plebei și zei, visând la Parthenon… În ziua-ntâi, cu Eros-ul în frunte, a fost o rătăcire ca-n gulag, cu pârjolire-n insule, pe punte și pe oriunde prin arhipelag. Au început spre plaje să se-avânte iar, într-un loc, cu toții-au debarcat, taman atunci când a-nceput să cânte, din arcă, cronicarul, necântat. Orfeu-Sinescu de-ar fi fost în arcă și-ar fi cântat și el ca un rapsod spre insulele pustiite, parcă, s-ar fi-ntâmplat un nesfârșit exod… Dar n-a fost el (păcat), ajunși acasă, ah-eii mult prea storși de pas cu pas a doua zi, din scena cea frumoasă au așteptat ca zeii să dea glas. Au așteptat de au făcut artrită o vreme de ceva peste un ceas, iar așteptarea fost-a răsplătită.. cu miez de harbuz dulce, la Kostás. Trecut-au zile-n caldă veselie, cu hârjoneli pe scenă-ntre poeți, pe care chiar Apollo, sine die, i-a lăudat, în lipsă, la pereți. Cu Hebe-Feli, îmblânzind și ploaia și dezghețând și cubu-n frigider, cu Eros săgetând cu… vorba aia din Zavaidoc, Maestru pișicher. Cu Afrodita-n lanul de lavandă, plutind pe la-nceput de Acheron și cu Apollo, cel c-o sarabandă de minunate cânturi și bon-ton. Cu David, semizeul, c-o divină atingere de corzi și mama lui, cu noi, cei ”vinovați fără de vină” ce-am fost chemați și când chemarea nu-i… Se răs-lungise cheful ca o barbă de marinar pierdut de continent, iar zeii, ca și greierii, din iarbă, cântau când rămâneau fără curent. A fost… doar prima parte. Cronicarul, Homer pârât, rămas fără (s)clipit, prin Corfu și-a pierdut, se pare, harul și chiar și chefu(-n parte)… i-a murit… II. Vis și trezit Trecut-au zile multe peste zile, se-așterne praf de-un deget mijlociu pe întâmplări și cronice debile or dezveli doar câte se mai știu. Că duse-s vremi de fapte strălucite și noi năravuri nici nu au habar să dea răgaz de ghersuri potrivite în pana unui leneș cronicar. Că lumile se mișcă-n huruială și viețile se macină ca-n mori, iar peste tot se-așterne o spoială și pe-ncântați și pe încântători. Încât, cum un copil din Hiroșima se rătăcește-n cețuri, jebelean, așa și cronicarul, după prima hronicăreală jinduie în van… Revin încet în seaca-i amintire momentele-nșirate, ca pe băț bucățile de gyros ori de fire în torsul unei Circe, la răsfăț. Se vede plaja, unde muritoare primeau tribut ocheade din Olimp, și-ntinse-n ciuda… razelor solare făceau din vară singur a no timp. Copii uitând de jocuri, telefoane, smeriți în fața undelor și mii de gânduri zbârnâind prin capișoane cu spirit ce-ar trezi și pe mumii. C-un cronicar scăpat la cântec dulce, de toți plonjau în golful cel sărat, ce, când era trimis ca să se culce purta pe burtă-o cobză, nebronzat. Cu mici sirene-n mare ori pe stâncă oprind și pescărușii din traseu, cu flori la mal, Pall Mall, ce arde încă așa cum torța,-n mâna unui zeu. Cu Afrodita plutitoare peste primejdia schimbărilor de poli, e-levănțind pe farmece celeste din carul ei divin cu-aerosoli. Cu Eros picotind pe sub umbrelă păstrându-și șarmul netăgăduit de-a fi apoi, ca Django, în re belă cântare, Prometeu dezlănțuit. Cu prinsul lui Apollo-n tricolore spre galbene luciri la sutien, la gloria-i din undele sonore, mișcând, și-n Hades, inime, peren. Cu Hebe, ascunzându-se de raze, o căprioară, parcă,-n des frunziș, ferindu-se de lupii-n ipostaze de miei poftind la pielea ei de griș. Cu David, în continuă cătare de loc întins și fără de pereți, pe unde să creeze și în care talentu` să nu țipe din poeți. Era o pace blândă,-o amorțeală de trai într-un tzatziki de huzur, când s-a pornit furtuna, cea de gală, dintr-un pahar cu ouzo, prematur. De undeva, din tulbure de apă, ori dintr-o joacă-n șipuri de nisip se pre făcea, în ultima etapă o nouă zeitate, fără chip. Cu glas fermecător, de balamale neunse, de la ușile cerești, ne aranja în puncte cardinale, ne rânduia, cum lingurile-n cești. Ne programa la cântul în surdină, la statul paralel în omoplați, la fiecare vorbă,- apoi, divină, ne îndemna subtil: ”Aplaudați!!!” Cu-n bici pleznea și zeii peste mână, când mai voiau o porție de ton și ni se prezenta ca o stăpână eternă a oricărui microfon. Ce diplome, ce premii, ce prezență, cât un pluton de zei de orice tip, ce haruri peste haruri, excelență în măști și figurine de nisip! Când începea să cânte, chiar și zeii plângeau încet și chiar mai mult de-atât, se aruncau în groapa gropii mieii și grecii, cu basmalele la gât. Uscau fără să știe chiparoșii, iar pruncii-și cereau pensia dintâi, se renășteau a șaptea oară moșii și dispărea lămâia din lămâi… Chiar cronicarul, însuși, ca un pește mi se zbătea aiurea, pe uscat și presimțind că mintea-i obosește și-a luat concediu-un pic (nelimitat)… III. Fraulen Nu dați cu pietre foarte colțuroase în bietul vostru leneș cronicar, dar el crezu în parte că visase, c-a prea privit prin fundul de pahar, că tot ce,-n parte,-acuma-și amintește, n-avea nicicum să se fi întâmplat, c-ar fi cumva aiurea și prostește să crează c-ar fi fost adevărat, că rost nici nu-i de proastă versuială în vremea asta plină de tâmpiți, c-ar fi un fel de fără de sfială nuntire de copii îmbătrâniți… Dar ca o lance-n miezul de călcâie ce-a scos pe-ahei la luptele pieptiș, pe cronicar, cu tușa ei călâie, l-a înțepat penița-n cur…meziș. Și, reluând căznita lucrătură, precum Sisif cumplitul bolovan, vă dă aici prilej de înc-o tură în caruselul calului troian. Ce cal troian?! E-o scrisă de condeie din duse vremi şi tulbură mereu - ori am greşit crezând că e femeie, ori a greşit proiectu` Odysseu. Că-n lăudarea-i nemaicontenită pe scena-i ca un car, stereotip, făcea din Lună urmă de copită, din căi lactee, drumuri de nisip, din bucurii, o trecere-n tristețe. Pe Acheron în jos, ca turme mii plecau aheii-n ii, cu dalbe fețe ori alții, cum s-a scris, mai măslinii. Apollo-Walter, zeul leu de mare făcea popas în cântece de dus pe valuri, prin zăbrelele în care se mai zbătea, ca soarele-n apus. Maria-Afrodita, ca o floare într-un vârtej din golful cel vrăjit, și-a prins lavanda ei la cingătoare și a bocit. Puțin, dar a bocit. Și Feli-Hebe-Pop cea grațioasă punea-ntrebări, în lacrimi, la posaci, de drumul către mama-i, de acasă, ori despre-un câmp al mărilor de maci. Chiar Nicu-Eros, vesel zeu de sara și până dimineața și în rest, cânta de-acuma numai Bubamara, ca greierul, furnicii, în arest. Cei rezistenți, în creierii de noapte, priveau la cușca zeilor plângând spre zorile trecute și răscoapte în tot ce-a fost să fie până când… nu se mai știe, doar prin niște poze e-un zâmbet stins, un cântec chinuit a mai rămas în minte, ca-n hipnoze bătaia unui ceas închipuit. Încolonați, spre aere de gheață, târșeam de-acum papuc după papuc, la sala unde, iarăși, cea Măreață își mai punea la goarnă un muștiuc: ”Priviți la Mine, Fraulen cea Frumoasă, ce grațios dau ochii peste cap, și cum încerc, din boala voastră crasă a manierei proaste să vă scap, cum îmi consum din orele astrale să vă arăt talentul, pe nimic, și cum, cu paradigme abisale, vă scot din universul vostru mic. Vă benoclați ca proștii, pe perete, la case mâzgălite pe 5 foi, ori la decapitate statuete cu dosurile-ntoarse către voi. Vă tot uitați, curci bete, fix ca-n lemne, la caroiaje ca de carnaval, spre care tot încearcă să vă-ndemne inventatorul pasului de cal. Priviţi aici, la mine-n moviliță, nisipul fin cum freamătă fecund, sub degetele mele e-o matriță de arte mari… nu râdeți, că vă tund! Ia uite cum un soare se arată când fac c-un deget mare rotocol, ia uite-un băț, un corn de înghețată și o măslină, pentru protocol. Luați aminte-aici, o floricică, o oaie care-o paște, un ibric cu apă vie, jur, o casă mică și-n ea un chef, da` nu vedeți nimic. Că asta-i viața, veșnic inegală, doar unii văd ce nu-i și ăștia-s Eu cu-atâta artă excepțională n-a fost dotat nici cel mai mare zeu. Hai, puneți întrebări! Tu, ăla micul! Cum ce-ntrebare? Aia, cum ți-am spus. Așa, așa… acum din auricul îți voi răspunde, foarte de presus: Da, tot ce fac e-un dar, minune vie, un fenomenologic congruent. Nu stric ca voi, ”poeților”, hârtie, decât pentru ceva foarte... urgent. Nisip utilizez, din găletușă, și zic un basm, la toate potrivit, ce mi l-a spus și mie o mătușă mișcând un deșt pe geamul aburit. Hai, hopa-sus, că iar v-am dat pe spate! Veniți, pentru portrete în nisip și-o să aveți, pentru eternitate, cel mai neidentificabil chip!” Așa s-a dus, încet, înc-o etapă, în sala răcoroasă ca un beci și bunul vin s-a preschimbat în apă și-am învățat și greaca de la greci. Nu mai cântau nici micile sirene, că marea fericire de pe-aici de la-nceput, din cântece perene, se ascundea în lucruri mult mai mici. Nu mai doinea Orfeu, dintr-o chitară făcuse cuib la ouăle de cuci, care-au scăpat de era glaciară zburând deasupra plajelor, năuci. La Kostas, într-o ordine firească, veneau de-acum fantomele de pești s-asculte numai muzică grecească la spartul farfuriilor grecești. Prin noapte, ca un fel de ciocârlie, pufnea strident și arca, din motor, simțind și ea că-n ziua ce-o să vie va suporta poporul migrator ce va-ncerca să scape înspre Corfu să se destindă iar, ca la-nceput, dar despre asta nu mai știu, că or fu ori va fi fost așa cum n-am știut... IV. Fuga din Corfu În lumea asta vine, pe-ndelete, ca fiara, un plictis desăvârşit, taman când mintea cată să-ţi mai fete ceva, să-ţi duci o treabă la sfârşit. Un „dolce far…” îţi bate-n ochi, orbeşte orice pitic, din creier, mai vioi şi-l face să se-nchine creştineşte şi-apoi s-adoarmă-n lanul de trifoi. Şi uite-aşa se duce dracu`-o vreme cu tot cu întâmplările ce-au fost, povești ce-ar fi putut, mult mai devreme, intra în cronici fără nici un rost. Dar ele, întâmplările, anume se umflă și se-nghesuie buluc, trecând de lene, silă ori cutume, în ciuda cronicarului uituc. Se scriu, fără umana scriitură, îl trag de mâini pe bietul cronicar, ca pe-o păpușă-n sfori, de barba sură, ori ca pe-un țânc plângând pe-abecedar… Mai răzbăteau acorduri de buzuchi din noaptea ca un câine obosit, ce-n zori de zi își scutură păduchii, și-adoarme, cu un ultim clănțănit. Plecau argonauții spre departe în arca lor cu aer din pomeni, să se întoarcă doar, cu pașapoarte, de foști corăbieri venețieni. Era o zi cu zâmbete formale, priviri de gheață, convorbiri în gol, cu gându-n zbor prin capetele goale, ca prin recipiente de formol. În arcă, nici un zeu, iar din zeițe doar Afrodita, încă levitând, se minuna de niște veverițe ce se ghindeau la ghinde ori și când… Apollo se-ntinsese pe o plajă, să cântărească marea din priviri , iar razele-i, din grifuri, ca-ntr-o vrajă să-nlăture orice nepotriviri. Nici Hebe nu era în arca mică, se rătăcise-n grațiile-i mii cântând ca și o mierlă ce ridică în suflet dorul marilor câmpii. Pe Nicu-Eros, inima-i de miere să plece nu-l lăsase, la izvor își oblojea, în rara lui tăcere, superbu-i glas, de înger rotunjor. Hurducăiți pe drumul către mare, cei duși cu arca se pupau în bot fără să vrea, ba chiar și-o-mbrățișare dădea Măreața-n prag de feribot. Spre Corfu, cer albastru, ca o apă, iar apa, mai albastră ca un cer senin și-un somn trăgând de orice pleoapă pe orișicare feribot-ier. Doar cronicarul, cel aici de față, s-a lepădat de lâncedul său tonus și-a început să scrie-o mălăiață cronicăreală. Ca un ouroborus se-ntâmplă-acum minunea de minune, că-n partea asta e de povestit cum a-nceput ce-n partea-ntâi se spune și cum tot începutul s-a sfârșit… Că nu-i puțin, scriind, când n-ai ce scrie să mi te-nvârți atât de mult încât să scrii tot ce-ar putea fi fost să fie, scriind de cum ai scris și doar atât. (Dar asta e, citiți și stați oleacă, ori stați oleacă-întâi cu ochii-n sus, că tot ce-i scris nu-i scris ca să vă placă și nici un alt motiv nu-i presupus.) În Corfu, ca în Corfu:- cald și bine, străduțe multe-n lung și fără lat, înghesuială, golfuri și ruine pe unde calci, desigur și kumquat. Că-n Corfu, grecii liberi de vreo muncă salută și se-ntreabă doar: - Ce cați? și-apoi, ca ardelenii,-n loc de șuncă, răspund, pe rând, cu pofta-n glas: - Kumquați! Kumquatul… nici lămâi, nici portocală, cam cât o corcodușă în aluni, ce-mi pare hrana lor universală cum buhul s-a tot dus, la daci, de pruni. În făbricuța plină de esențe, se dedulciră mulți la degustări, iar la plecare, după aparențe, s-au înmulțit trecutele cărări. Gemea de sticle arca, printre pietre cu greu mergând, chiar cei nehămesiți ori mult prea generoși în diametre, să treacă,-și aruncau din biscuiți. Ajunși la golf, se de lăsau la mese ori pe nisip, cu arșița-n priviri, ori alții, cu păcatele mai dese, se tot pozau pe lângă mănăstiri. Cu burțile lipite de spinare, stăteam pe scăunele ca de jar, pe când un ospătar fără chemare, jongla-ntre veve-rițe c-un homar. Creștea nisip la margine de stâncă, iar razele săpau în golfuri mici, și-ar mai fi stat argonauții încă o odisee, două pe aici. Dar goarna arcei, fără osebire îi aduna în burta ei cu melci pe cei mai sprinteni, dați în urmărire, pe căpriori, pe cerbi, pe codobelci. Și iar porneau, cu zbaturi, spre ruine, cătând ceva ce-mi pare c-am uitat, pe străzile cu urme sanguine, că le-a ieșit pe nas de-atât umblat. Cu greu, Ulyss, cel fără de prihană îi mai strunea pe mulții pofticioși, ce se opreau să-și ia câte-o banană ori o basma, ori geantă cu gogoși. Nu-i mai putea struni nici Penelopa pe cei mai îndărătnici și greoi, ce, tolăniți pe bancă, și la ”hopa” se așezau mai bine înapoi. Se auzea-n departe feribotul cum da să plece fără de eroi și se strica programul cam cu totul iar Fraulen ne cânta un ”vai de voi!” Cu-n bici din corzi, Măreața coregrafă ne aranja în marșul cel decis, și-mi pare că o palmă după ceafă a încasat, cam gratis, și Ulyss. Și prinși de frica-i, parcă de furtună, goneam acum ca niște bidivii pe căi de foc, c-o grabă oportună, când ea șoptea, tunând: De ce nu-mi vii?! Și uite-așa, pierdutele oițe și toți berbecii ultrarătăciți s-au prins de feribot, în piulițe și-au plâns pe puntea goală, pocăiți. Cu oboseala-n mușchi și frica-n oase, porneam spre-al zeităților cântat, lăsând în urmă Corfu, ce-și lăsase și el dorința-n noi de-a sta la pat. Gonea prin seară arca, pare-mi-se c-având un aer cam incandescent, ne aranja, prin ușile deschise, la coafuri în modul permanent. În timpul ăsta, numai cronicarul scria cuprins de febra-i fără rost, făr` de-a privi în jur, urmându-și harul de-a povesti, cum știți, ce nici n-a fost… V. Ultima zi Se simte-n aer sufletul de toamnă, când vara-și pune dresul ruginiu, și toți cocorii parcă se îndeamnă să plece când m-apucă să vă scriu. O ceață-a întâmplării îmi revine din când în când prin creier obosit, iar tot ce-a fost pornit așa de bine nici nu mai știu de unde a pornit… Așa.. Veneau din Corfu ii-oții, cu tot cu cronicarul aferent, care și-a rupt în… genere chiloții de cât a mers aproape permanent. Pe scenă, o fanfară militară avea în piept Măreața de Recif, chemând pe toți la ultima lor seară și dacă vor și parcă dacă ”if…” Aliniați pe dalbe scăunașe, ca proletarii fără împărat, își repetau toți zeii băștinașe cântări cu-n fel de zel înflăcărat. Felici-Hebe se plângea-n amare acorduri parfumate la buchet, că își pierduse-n undele de mare spre țară al întoarcerii bilet. Walter-Apollo, Maximus de plajă se retrăgea din visele-i în vis, de armonii ce ni se mai degajă și de ne par aproape și de ni-s. Maria-Afrodita, o ghirlandă își împletea, din frunze de kumquat și o pernuță mică de lavandă să-i țină locu-n arcă ocupat. Doar Nicu-Eros, fără de prihană țintea, din corzi, cu zâmbetu-i peren, și-n inimioara dulce de codană, și-n becul scenei fără halogen. Argonauți cu papri-caș la gură, argonaute-n cuget și-n simțiri, chiar și Orfeu cu barba lui cea sură priveau la bec cu ultime priviri. Luat de febra rock-ului în gheare, ni se zbătea și David ca un pui ori ca Ștefan cel mic dar foarte mare, cântând aprins de mama (focu)lui. Din colț de cer, Selena și Apollo înfiorau întregul mapamond cu glasul lor ca două boabe solo înscrise în același semifond. Veneau de la magnifice distanțe mânzocii cu jeratecul în nări, să-și împlinească marile speranțe purtând în spate hamuri de chitări. Ci-n zona-i de ruptură neretușă mi l-a mâncat pe mândrul cronicar, ce s-a trezit și el să dea pe gușă ce are în căpușa-i de hoinar. Nici astăzi, după veacuri, nu se știe cum l-a-mbunat pe aprigul Ulyss, care-a citit, ca Argus, de o mie de ori mai mult decât fusese scris. Și hopa-sus, pe scenă,-n oratoriu c'est hronicar cu glas împiedicat s-a fost surprins în film, ca teritoriu pe care(-aproape) Cerber l-a marcat. Cântări apoi, de slavă și în greacă, de fete și vestale cu noroc cu Eros înmuind și piatra seacă din toată Ammoudia la un loc. Se auzeau trompete de plecare spre zori de zi din urmă și pitici, ce le șopteau și zânelor din mare că fericirea-i mare-n lucruri mici. Când soarele pe țărmul de poveste se ridica, precum din erezii cuvântul că nimica nu mai este, aflarăm c-a venit ultima zi. Și, expulzați din vastele etaje de la parter, cu dor de bun rămas argonauții, palizi, între plaje, s-au mai bronzat o dată, pas cu pas. Au mai cântat, au dat pe gât o doză de apă plată, au de suflet greu, ori s-au mai tras în câte-o tristă poză, cum cronicarul, cobza și Orfeu. Pe înserate,-n vremea de plecare o arcă a pufnit exhaustiv și, ca asinul, cu-ncăpățânare s-a-mbolnăvit puțin definitiv. Nici nu sperase nimeni să rămâie, eram ca zombi-n fazele dintâi, pe-aleile cu-aromă de lămâie, mai storși decât o ladă cu lămâi. Pe la taverne, zâmbete feline se împărțeau ca ciorbele de crap odată cu mesaje cristaline, de binecuvântare pe what`s up. Șoseaua era fluviu de sirene, care sclipeau din solzi în locuri varii, pe undele asfaltului, perene, ca mașinuțe puse pe avarii. Iar pe la Kostas, nu găseai nici circa decât vreun loc la masă și pe el mai moțăia doar doamna cu poșirca în față și c-un sos de ficățel. S-au fost chemați toți meșterii din lume, și-nvredniciții datără buluc, Apolodor, ciclopi cu zeci de nume, Hefaistos, c-o rablă de papuc. Au despicat întreaga noastră arcă în mii de măruntaie cu șurub, încât nu mai aveam, să ne întoarcă, speranță nici cât pana de hulub. S-au bălăcit ca peștii-n vaselină, au dat cu piulițele de zor, dar am fi stat și-acum pe plaja lină, de nu sufla Măreața în motor. Că vocea-i, astfel, aprigă furtună, de ne-a trecut prin creieri peste ton, s-a dovedit la urmă foarte bună și bun și-abuzu` ei de microfon. Cu gândul dus spre pajiștea de-acasă în arca bolnăvioară,-am constatat, că mulți am fost veniți, ca iarba deasă și că puțini ne-am mai încumetat. Din drum, apoi, vă jură cronicarul, nu s-ar putea reține mai nimic, c-așa de lin a mers arca-ocarul, că–n post dormea și Prâslea cel voinic. Dormea și Eros-Nicu peste poate, în două arce. De departe, pot să îl acuz de ubicuitate, că fuse ca partidul, peste tot. Dormea și cronicarul, fără teamă, se mai trezea la mersul la WC, el neștiind că-i bun de pus în ramă ce-a mai făcut, pe unde și cu ce. N-am mai avut nici altă tevatură la granițe, nici pene, doar confort, nici n-a cântat, cu multa-i anvergură, Măreața, ostenită de efort. Și-n miez de zi, cu tot ce-a fost să fie și n-ar mai fi de chiar același gen am poposit în dulcea Românie, cu gândul tot la țărmul cel elen. Creșteau în urmă umbrele pe-acolo, cum noi plecasem fără de amurg, iar soarele… eh, soarele… Apollo - simțeam din ochii-i lacrime cum curg… VI. Epilog S-a terminat. Un scâncet de chitară, ca de copil uitat în troleibuz, mai sfâşie tăcerea dinspre vară, care-a trecut în zbor, ca un obuz. În hronica Ammoudiei, pe file se-aşterne praful toamnei, gălbejit ca şi nisipul plajelor fertile în vechi minunăţii de Maglavit. Ci-n nopţi de-acum, aducerile-aminte ne scapă de-mprejurul de gunoi iar viaţa noastră merge înainte, da-n mâini şi cu privirile-napoi. S-au dus acele vremi de strălucite înfăptuiri ce azi își îndulcesc amarul de năravuri și ispite firești în tot firescul omenesc. În foto, filmulețe, se păstrează ca piese dintr-un puzzle incomplet, doar ce-i aprins de neștirbita rază a zâmbetului pus cu aracet. Nu-s lacrime, nici ceartă, nici durere, doar oameni dragi, frumoși și fericiți, într-o frăție-a poftei pasagere de brânză bună-n haita de ”Zâmbiți!”. Atins de-aceeași soartă, ca în poze, s-a fost și bietul vostru hronicar, păstrând în scris prea plinele de roze și dând uitării golul din pahar. A fost. Frumos, urât și laolaltă, lumini și umbre-n joc interesant, ca-n trecerea nocturnă printr-o haltă a trenului cu becul ezitant. Dar gata-i tot, e cazul să rămâie mirificul de clipe și extaz, în mintea noastră,-n creștet și-n călcâie și-n bronzul dispărut de pe obraz. Ci-n scrisul lui, de mare văicăreală, se simte o durere-n cronicar, că de când dusă-i Marea Hoinăreală de-ai săi eroi puțin avem habar. De-amfitrionii fără de odihnă aflarăm că-s în Grecia mereu, că Penelopa, neputând, în tihnă s-aștepte, l-a urmat pe Odisseu. Ori, altă sursă demnă de crezare ne spune că-s de-acum în Popa Nan și pregătesc o arcă și mai mare să-ncapă tot poporul peste-un an… Din când în când, în aer mai clipește din ochi un Argus, parcă luminând argonauții cozilor de pește și îi vedem pe unde și pe când s-au dus ori vin în hora browniană, la finiș de concediu nesfârșit ori șed ca-n pusta californiană nababii cu bănet nesocotit. Pe zei îi luminează reflectoare, iar ei lumina altfel răspândesc, cu glas divin pe unde migratoare… pe unde unii-i-cheamă și-i plătesc. Apollo-Zeul Soare ca-ntr-o vrajă vrăjește iar, da-mi pare că-i mutat de pe șezlong de aur de pe plajă și-i dus de Karma,-n port, la Calafat. Din ape-adânci, cu vocea-i fermecată, el urcă-n bolți, și-mi pare foarte clar că timpul crud nu-l macină vreodată, de când l-a pus să scrie pe morar. De undeva, din mările trecute, îl vom urma mereu, niște luntrași etern vrăjiți, chiar și de-o să se mute la Casa de Cultură-n Călărași… Felici – Hebe – n cânt cum e văpaia, s-a depărtat de orișicare val, și-n balul din Palatul Mogoșoaia, i-a prins pe toți cu vocea-i de cristal. Toți prințișorii vremii, ca năucii, s-au rătăcit de-atâta încântat și și-au pierdut, în genere, papucii când ceasul orei 12 a sunat. Prin plajele în formă de potcoavă, cresc maci de-acum, dispuși în foietaj, și-așteaptă mandolina-i cea suavă să sufle cald, ca fetele prin Blaj… Maria-Afrodita, c-o ghirlandă de melodii, din glasul ei ceresc, a mai rămas să-mprăștie lavandă în tot arhipelagul elenesc. Apoi, când frunza toamnelor agale pe sfinți și zei îi tot chema la hram, dădeau sens întâlnirii capitale dintre religii, ea și Avra(a)m. Târziu, printre steluțele de gheață, plutind ceresc, pe vers de Hadrian, parcă o văd cum, dis de dimineață va lavanda-n tărâmul reșițean… Pe Nicu-Eros, firea sa zglobie l-a tot purtat pe-ntregul mapamond, și-n zbor de minunată ciocârLie ne-a fericit cu haru-i rubicond. Cinstită-i fie marea bunătate, c-apoi, la colț de magic resto-bar l-a pus, să cânte, cam pe necântate, să plece lumea, chiar pe hronicar. Mereu ca-n transă, în transcendentală pe-trecere cu muzici îngerești, e singurul de clasă mondială ce-ajunge-n Lisabona prin Găești… (Nu știu cum alții-s, dacă-or să mă creadă, dar eu vă spun, din sufletu-i cel dalb, la prima fulguire de zăpadă ne va cânta, nebun… nebun de alb…). De David, prinț de rockă dobrogeană, se-aude zvon, că-n stilul lui solar, nu pune genă bună peste geană de alt trofeu pe zi nu ia măcar. Deunăzi mi s-a părut că-mi pare a fi chiar el cu-Apollo-n studiou, punând o melodie-ncântătoare pe-un disc de aur pur și simplu nou. Selena a umblat pe bolta naltă străluminând spectacole ce cresc și-acum prin gânduri, dându-le o altă imagine prin harul ei ceresc. Vreo 2 poeți, se…duși mereu cu slova, menționați de-un baci bucovinean, au fost văzuți odată prin Craiova, trăgând de o punguță cu un ban. Orfeu-Sinescu, fără îndoială, incomparabil (r)esto-champion, a căștigat o foarte mare fală dansând cu trei femei la unison. Sirena mică, dincolo de ape, e-n mediul ei și-n marea de uscat, vrăjind o lume-ntreagă, în etape, c-un cozonac subțire feliat. Vin vești, de-acum, de maximă schimbare iar prin Băicoi zic oamenii mersi, că-n loc de Băi, li s-a propus, îmi pare să spună,-n ton cu vremea, numai Si. Când a plecat, Măreața cea perenă a plâns un pic c-un plâns și el afon și a pupat cimentul de pe scenă apoi a înghițit un microfon. Eu jur că-i pe jumate mai grecoaică decât întregi grecoaicele-or mai fi, c-am auzit, c-un uzo de pufoaică, că-ncepe Piliada zi de zi. Deja, mi-a spus un grup ce o adoră când tace filozofic și total, s-a pus pe repetiții câte-o oră din două pentru înc-un festival… Of, multe-s de-a fi spuse, despre-ntreaga suflare mândră-a celor ce au fost în marea Odisee, până braga s-ar termina și nici nu are rost. De vreți să completați, fără sfială dați semn sub text și cel mai mintenaș va fi, oricare faptă epocală, inclusă-aici, în hronică ori... aș... Destul cu-atâta vorbă, de departe, din vara verii noastre ce s-a dus - acum un deal de frunze ne desparte, iar toate-s îndreptate spre apus. Așa că plec, vă las, mă duc la vale, s-aveți tot timpul, după cum socot, ca să puteți, la prezidențiale, să puneți, toți, la urne, bot cu bot. P.S. O nostalgie, încă, îl încearcă și-l va-ncerca mereu, pe cronicar ce stă-n chiloți, alăturea de arcă, tot promițând ce n-are, dacă ar… C-așa-i fu toată hronica, iertare vă cer în locul lui, ce-a scris grăbit o nemaipomenită adunare a ce n-a fost decât închipuit. Promite despre-un munte care nu e, deși l-a cumpărat cu mare drag, precum un fraier, mărcile din UE, de pe la preacinstitul de E-mag. Ori n-a plătit nimic și numai minte, ca-n poker ori politică, puțin cred c-o s-ajungă iute președinte și-atunci adio cronici și amin… (sfârșit- ul nu-i aici…:) * Festivalul Apollo Hyperboreul - Ammoudia (Grecia) 24.06 - 03.07.2019 |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy