Cândva, avui și eu grozave coame,
asemenea pădurilor semețe.
Zbârlind în vârf trufașa tinerețe,
frigea mândria-n mine ca o foame.

Mă cățăram cu mâini mai îndrăznețe,
de câte ori cădeam străpuns de lame,
și nu erau furtuni să mă destrame,
nici răni înțelepciunea să mă-nvețe...

Azi, semeția-n mine nu mai țipă,
dar nici în râpi cu spini nu mă mai nărui.
Călcând peste deșarta mea risipă,

m-apropii de fântâna fiecărui
și mă vreau spic de grâu în orice clipă,
în pâinea tuturora să mă dărui.