Năpraznic străluci în azur, că ne doare
privirea de crâncenu-Ți soare
și ochii, orbiți de lumina grozavă,
nu văd cum îi fulgeri din slavă.

Cumplit ne-au surzit pașii Tăi, care sună,
îmblând peste noi prin genună,
că tunetul lor, spintecând veșnicie,
urechea de lut nu-l mai știe.

Sublim tămâiezi printre stele cu duhul,
că umpli de-aromă văzduhul
și numai, bicisnice, nările noastre
nu-Ți fură mireasma din astre.

Nici gândul nevolnic nu-Ți află măsura
și-n Tine se duce de-a dura.
Ca stânca surpată, ce-n râpi se prăvale,
el cade-n abisele Tale.

Am vrea să ne ieși împreună pe praguri,
cu vorba Ta plină de faguri.
Și-am vrea să-Ți sorbim și mireazma de-aiurea,
cum simte jivina pădurea.

Lihnite de Tine, și fruntea, și brațul
Te-ar smulge cu plasa, cu lațul.
Te-am bea din milenii, Te-am suge din spații,
betegii de noi, însetații.

Urechea n-aude ți ochiul nu vede -
ne dai numai râvna ce crede.
De ce nu ne pui în schiloadele trude
și vlaga ce vede și-aude?