Nu-i trist că ochii noștri-au pleoape?
Că nu-s deschiși mereu spre-a se uita,
atunci când capătu-i aproape,
la tot ce lași în urma ta?

Că smalțul alor noastre zâmbete
nu-i mai discret, – când, în familie, masa
o luăm, duminica, sau ne plimbăm în după-masa
unei tihnite sâmbete?

Nu-i rău că mâini apucătoare
avem – ce par a sta mereu la pândă?
Pentru a frânge azima, nu-i, oare,
bună și-o mână mai plăpândă?




Traducere Șerban Foarță