obișnuiesc să vorbesc cu ploaia
prin geam,
urmăresc dârele lăsate de stropi cu buricele degetelor,
de parcă aș căuta plăcerea unei femei,
mă abțin de la lucruri vulgare.

am buzunarele pline de dragoste,
mărunțiș,
plus
cel mai bun tutun pentru clipele premergătoare,
îmi permit să blufez cu ochii spre stele,
sunt idealul oricărei epoci, pot face orice
cu imaginea mea răsturnată.

am nevoie de soare,
îmi pun mănușile până la coate,
descriu aria unui cerc perfect simulat de
sâni ce n-au simțit atingerea de mătase a luptei
dintre moral și intenție.

geamul se umple de aburi,
vreau să te văd în ploaie,
liniile devin autentice,
un anumit tip de negru înlănțuie mimica.
brusc efectul de seră face imposibilă respirația
fără ajutorul buzelor învățate să păstreze
oxigenul în limitele ființei.
îți spun:
nu te teme de mine,
ploaia vorbește despre faptul că avem nevoie să fim copii
și că ai oase reușite!

gabriel mi-a apărut aseară
în vis,
ca fecioarei
maria,
i-am spus:
ar fi bine să ai niște vin.