Ca piatră aspră a vulcanului ,
Ca stânca roasă a torentului,
Ca noaptea singură și goală,
Suflet de praștie și spaime
De ce nu te culege
Mâna fermă a divinității?

Sufletul acesta
Care știe vanitățile inimii
Și perfidiile ispitelor
Cunoaște măsura lumii
Și planurile minții noastre
Le judecă drept trufie,

De ce nu poate îndura
Decât răpiri pământești?

Tu nu mai privești, Doamne...

Și nu caut decât să uit
În orbirea cărnii.



Traducere Nicoleta Dabija