noi cei care gesticulăm nevrotic în fața stanelor de piatră
noi cei care ne batem cu pumnul în piept în fața
castelelor de nisip noi cei care aplaudăm extatic în fața
roboților ne fâstâcim în fața unei cruci de lemn
iar când din întâmplare ne împreunăm mâinile
cerul se coboară dintr-o dată în podul palmelor noastre
ca și cum ar fi fost mereu la o atingere distanță

ca și cum ne-am fi uitat de zeci de ori
cu inima cât o musculiță de oțet
prin gaura cheii unei porți pe care-o credeam ferecată
iar când de oboseală ne-am sprijini pe clanță
ar scârțâi și dintr-odată s-ar deschide

ca și cum ne-am fi cățărat pe zeci de stânci
cu gleznele duhului tremurând ca un greiere
spre un creștet de munte cu flori de colț în păr
iar când din greșeală am aluneca de pe-un pisc
ni s-ar așterne dintr-o dată platoul sub picioare

așa coboară cerul în palmele ușoare