cu gândul la iarna aceea
când lumea uitase să-și fugărească nevrotică umbrele timpul
ninsoarea se dovedise primitoare și turlele ajunseseră cerul
ca și cum niciodată

siluete colorate acopereau golul... străzile... țipătul de moarte
complici brazii se aranjau la fiecare margine după cum le dicta tandru
inima statornicită la gura sobei

(sigur cineva își amintește!)

și iată-ne
aproape fantastici cu brațele noastre ample de zăpezi parfumate
fosforescenți aprindem licurici felinare noapte


și totuși
atâta intimitate
pe patinoarul în expansiune cosmică!

gălbuie lumina ne încercuiește chipurile
alegem bradul
ne așezăm la jumătatea distanței
dintre noi cei de altădată și Dumnezeu

așteptăm....


dar poate că ea
nu fusese vreodată

ei

nici atât

o imaginație si(n)gură le trasase contururile.... viața


(ea păstra
ceva colorat-argintiu
bucățica aia infimă
din iarna afectivă grandioasă
așa cum cineva sosit de la capătul lumilor
aduce cu sine semnul pe care nimeni nu ar putea
să-l contrazică în vreun fel

‒corpul delict al fericirii‒

o ținea la inimă
așa cum ții pâinea caldă de Acasă
ireversibil ajuns într-un centru deraiat al vremii)