cât fulgii intră cu indiferență în lumea omului,
durerea cu propiile culori astupă aparențele lumești,
leagă zilele într-o singură secundă,
fulguie, moliciune unduitoare cade peste orașe, sate, trotuare,
creștet,
aerul rece ca o suliță străpunge voința de-a trăi,

în intenția de-a nu deranja vigilența gândului, plămânii
iuțesc respirația,
dizolvă limita invizibilului,

neavând nici-o putere asupra convecției
ce-și păstrează mișcarea fără început și fără sfârșit,
mintea urmărește spectacolul cu teamă și invidie,

liniștea se impune ca un prunc