Departe de soarele înroşit de arsuri,
Sub frig ruginit se-nalţă fiinţe
Plutind înhămate la ciudate trăsuri,
Cu suflete grele de-atâtea dorinţe,

Departe de ziuă, departe de noapte,
Unde timpul se pierde putrezit în cuvinte,
Din umbra topită zăpadă se naşte,
Din nisipuri albastre cu părul fierbinte,

Departe de spaţiul ce aşteaptă la pândă
Sub nori iritaţi şi mucegăiţi
Se nasc întrebări prin care colindă
Răspunsuri purtate de paşi amăgiţi,

Departe de noi, în fără-miros,
În fără-de-zâmbet şi fără-de-plâns,
Departe de-ntorsul suflet pe dos
Se naşte şi moare gândul din vis,

Departe de sârma stelelor reci
Pe care seva perpetuu moare
Stau ochii noÅŸtri sinucigaÅŸi, reci,
Se-ndoaie rana ce nu ne mai doare.

Acolo doar foşnetul singur răzbate
Din rana ce strigă pe cuţit scrijelită,
Departe, acolo, şi sângele poate
Să moară cu viaţa sub rană strivită.

Suple ÅŸi goale cad clipe departe,
Acolo unde frigul e fără-de-simţ,
Unde moartea e viaţă şi viaţa e moarte
Şi sunt ploi necurmate, urâte, fierbinţi.

Departe de focul ce se arde pe sine,
În materia neagră cu ochii bolnavi,
Se naşte tăcerea printre suspine
Iar timpul şi-arată colţii suavi.

Sub lespezi de aer grele ÅŸi ude
Paşii durerii aşteaptă să moară
Singuri ca ochii ce nu pot râde
Şi fără durerea care să doară,

Fantome de gând cu soartă murindă,
Cu şters viitor şi fără sperări,
Aşteaptă o formă, contururi să prindă
Şi să piară apoi în negre cântări.

Departe de jocul acesta amar,
Fără-de-reguli şi fără-de-nume,
Dansuri bătrâne plâng în zadar
O lacrimă dură ca un tăciune,

Orbitoare lumini cu răni la vedere
Spre nopţile moarte paşii le duc,
În amintire surdă de stele
Oasele lor se-ntind ca un suc.

Printre grămezi de pietre lichide
Şi departe de freamăt, departe de zi,
Acoperind trupuri ÅŸi nume livide
Se-neacă, se sting şi nu vor mai fi.

Vor naşte din gânduri alte dorinţe
În culori presărate peste braţele lor
Morţii-i vor da alte fiinţe-
Coloane apuse fără sonor

Şi se va naşte din ele Cuvântul
Şi timpuri ciudate clădite vor fi
Vor pluti aromate, iute ca gândul,
Viaţă şi moarte prin noapte şi zi,

Vor spune de jocul ce-a pierit în trecut,
De materia sumbră ce viaţă le-a dat,
Vor spune de umbra ce s-a pierdut
Sub ochiul trist şi însingurat,

Vor râde, vor plânge şi nu vor muri
Decât ca să nască prin ele sentinţe,
Vor sângera şi nu vor fugi
Decât ca să facă răni în fiinţe.

Tăcute vor trece pe sub arcuri de nopţi
Brusc obosite, cu părul tăiat
Umbrele lor, aprinse, în morţi
Vor intra cu surâsul însângerat...

Şi de vreodată vor vrea să mai moară
Negrul abis viaţă le dă,
Le lasă să râdă şi să mai ceară
Plânsul străin, muritor şi cu umbră.