Cu strigăt pierdut

Acum,
după ani, mă întristez.
Amintirea, strecurându-se tiptil, mă provoacă.
Atunci,
priveam strada prin gardul grădiniţei. Eram copil și durerea mă făcea să plâng,
să strig după mama, cea care era departe.
AÅŸa...
ne desparte o graniţă oarbă,
din flori şi din iarbă.

Doar ea mă iubea
ÅŸi-acum este-o stea.

Ce bine că nu mă mai doare!
Dar unde e ea,
unde e oare?

Cu strigăt pierdut,
aÅŸa am crescut!