Sub bolta viței înflorită,
Cu dulce umbră adumbrită,
Ca din icoane răsărită,
Zării iubita mea în vis.
În chip de sfântă florentină,
Cu ochii limpeziți de vină,
Trecea plutind într-o lumină
De paradis.

Apoi, urmând a lor stăpână,
Mai albi ca mieii dintr-o stână,
Veneau ținându-se de mâna
Cuminți, doi heruvimi copii.
Sub paza aripilor sale
Cântau ca-n strane ogivale
De răsună întreaga vale
Cu melodii.

Și inima fără de veste
Mi-a înflorit ca-ntr-o poveste,
În care nu știi visul este
Predomnitor sau dacă nu-i -
Ca-n țara basmelor în care
Nu crezi de-i așteptată-n zare,
Ori mincinoasă arătare
A nimănui.

Sub cort de ramuri veștejite,
De goana norilor umbrite,
ÃŽn vremea frunzelor cernite,
Văzui aievea ori în vis
Pe-un pat de flori de beladonă,
Un chip de palidă madonă
Într-o lumina monotonă
De cer închis.

Iar peste frăgezimea feții
Ochind privirea lor, semeții,
Vegheau în taina dimineții
Nepăsători doi îngeri reci...
Și-n fâlfăiri de aripi grele
Umbrarul patimilor rele
Îl așteptau ca largi zăbrele
Pe fruntea ei.

Și inima fără de veste
Mi se păli ca-ntr-o poveste,
În care toamna doamnă este
Pe raclă recelui pământ.
Și n-a-ntrebat pe negrii îngeri
Pe cine duc fără de plângeri,
În ale zorilor răsfrângeri,
Înspre mormânt.