de n-ar fi munții cu înaltul lor, creastă născând din abis tu ai fi
singurătate, soră bună a morții, ne-ai fost dată
să ne obișnuim privind măreața poartă

tu ești marea eu sunt visul căutând spre alte zări
în portalurile tale glasurile-s doar tăceri
eu ecoul tu gând uitat. nestemat.

vom țese nopțile unite, să-înconjurăm al tău altar
ți-oi da ofrandă zile petrecute împreună
cuvintele zidite-n solitar

pierdut în cețurile tale, confuz, plutind fără busolă
mi-e ziua lest și noaptea grea povară
o floare degerată, uitând de primăvară

și da. mă simt atât de singur că-aud cum rădăcinile-mi trosnesc