Trecem noi prin timp sau
trece timpul prin ființa noastră,
lăsând urme ca ridurile
brăzdate pe piatra aspră de
apa gonind vijelios printre stânci;
râu ce-și croiește drumul prin munți și câmpii
trece timpul prin oamenii înaltului cuget;
înălțimile și adâncimile se îngemănează
în gândirea lor fecundă, ca marea și
soarele când se scufundă seara în ea...

Timp nesfârșit, ce nicicând nu te oprești,
care porți în tine miezul tuturor
lucrurilor și toate ființele,
stăpân peste lume, peste univers,
de ce nu te putem niciodată întoarce, să ne dai
înapoi visele, amintirile, îndepărtata copilărie pierdută?
Sunt în noi, le atingem cu
genele gândului, cu degetele amintirii,
dar rămân mereu să plutească pe cărarea dintre vis și trecut,
dintre dor și părere...

Anii se scurg ne-ntrerupt,
șiruri albe de păsări zburând
spre alte zenituri, sperând mereu la ceva;
speranța e un miraj ce duce lumea departe,
mereu înainte, chiar dacă acel înainte
înseamnă uneori înapoi;
e un vis de mai frumos și mai bine,
de necuprins și măreț,
o sete de nou și necunoscut;
o rază ne poartă veșnic pe ea,
coborând sau urcând,
șerpuind printre ierburi și flori
sau pe dealuri uscate...

Un pariu cu noi înșine este viața -
și cu soarta, o alergare spre fericire,
o înălțare sau coborâre
prin spațiu și timp.