Rece-i ciocanul, rece e piatra, rece e dalta.
Stihiile nasc anapoda una din alta.
În fiecare-s toate – cum vin mereu, cum pleacă
nopțile și zilele, cu și fără, poate și dacă.
Un fulger taie munții, un munte-mpunge balta.
Aceste trei imperii: ciocanul, piatra, dalta
lovite între ele, iau foc. Scânteile sar.
Nechează peste cosmos vulcanul armăsar,
cu nouă coame de flăcări și cu copite
orbitoare de trăsnet. La cine vă trimite
neliniștea în sănii de gheață colorată?
Crepusculul și-ascultă galopul într-o gloată
ce-aplaudă stupidă apropiata-i moarte.
El mușcă și aleargă, de armăsar vorbesc,
prin mii și mii de grajduri, ulcior fără de toarte.
Un viscol numai țurțuri, cu miros muieresc
l-ațâță. Se repede cu sulița afară
la moara de pe valuri, la norul de pe moară.
Ce strânse, ce-ndesate – în rochia prea largă –
puterile oculte... Moartea pleacă pe targă
nici ea nu știe unde. Amurgul vine-n serii.
E jilțul paranoic al celor trei imperii.
Așează-te și cască perdeaua. Ce-ai văzut
păstrează pentru tine. – Și iar de la-nceput
și iar coșmarul, ceața cu-obrajii de Babă Cloanță...
Căruța într-o roată se cheamă tărăboanță.