A plecat pe ea – răsfrântă –
i-ascultam gândul cum cântă.
Fiecare-avea o pată:
unii-n gând, alții de plată.
În seara-aceea peștele cu barbă
s-a răzimat de doctor și de iarbă.
Iernilor cu țuică și pisici,
risipite-n vorbe mici,
transparențe (nu ecouri)
lipi ritmul de tablouri.
Iar din adâncul mării, o girafă
le fractura melancolia castă,
talentelor cu nasturii la ceafă,
din care timpul picură-n nevastă.
Ca mărgelele de șarpe,
gândul umed curge, soarbe.
De țeapănă-ntre două șolduri slabe
(când lenea linge soarele pe labe)
nevasta dudului de la amiază
dormea simțind cum gâștele-o visează –
între castani și ploaie... și bobocii
îi rod prin somn brizbizurile vocii.

Și doctorul pe gang, dintr-o siringă
privi la peștele care-o să ningă...