Pinocchio sunt eu, dimineața când mă trezesc și împing greu în coate
să mă dau jos din pat, marionetă din lemn subțire și necojit,
cu pașii unul în prelungirea altuia,
îl caut din ochi pe Geppetto, dar nu e nicăieri,
iar eu nu am chef de minciuni niciodată.

totuși îmi cresc falangele, port pantofi cu două numere mai mari.
de la bărbați. poate că sunt făcută din smicea de plop.
plopii sunt arbori remarcabili, solizi și
înalți ca niște măturoaie întoarse cu capul în sus.
pe sub piele, oasele mă dor și pocnesc, sunt tot mai bătrână.
oamenii care îmbătrânesc seamănă tot mai mult cu marionetele,
e ceva care îi împinge,
ceva care îi menține în echilibru pe două tălpi.
câteodată e un zvon ca de pădure
în durerea lor.

câteodată, dacă îmi fuge gândul și alunec pe parchet,
parcă e cineva care mă prinde de umeri, cineva care
într-o fracțiune de secundă ia decizia optimă de mișcare ca să nu cad.
cert, Pinocchio sunt eu.
un Pinocchio singur, care nu minte.
v-am spus oare? îmi place culoarea verde.
sub ochelari am doi ochi care înmuguresc.