îmi vine să-ți scriu numele pe geamurile înghețate
ale mașinilor parcate pe marginea străzii
în dreptul binecunoscutului spalămă
după care să mai adaug cîteva cuvinte astfel
încît cei din urmă să citească
spalamă de păcate vrăjitoare cu păr sîngeriu spune incantația
e 5.15 dimineața fă-mă cercul protector de demoni
e 5.15 îngerii au coborît la metrou mi-ai așezat ploaia pe umăr
ca o bufniță oarbă
știi de la mijlocul pieptului în jos eu sunt
ploaia

e 5.15 toată viața david bowie mă privește prin ochiul
de sticlă eu îl privesc prin fundul paharului murdar de vin roșu
e 5.15 încerc să-mi pun ordine în pașii culcați
plictisiți pe asfalt de parcă aș arunca firimituri de nor
e 5.15 și doare faptul că în sînge am un suspin
mai puțin doare că eu și tu n-am reușit să fim un mit
iar 1000 de mine se prăbușesc înăuntrul meu

mă privesc în ecranul laptopului arăt singur arăt ca și cum aș urla
să-mi auzi gîndurile pe braț îmi pulsează arsura atingerii tale
e 5.15 și nu mai urmează nimic
îmi întorc strigătul în plămîni din plămîni în artere în celule
transpirația rece pe piele înseamnă tot un strigăt
ce îngheață geamurile mașinilor de pe marginea străzii
vino și scrie pe mine spalamă
vino și scrie pe mine tot ce-ți trece prin cap tot ce-ți trece prin inimă
tot ce-ți trece prin sex
dacă totul trece atunci fă din mine ceva
permanent

știi dragostea îmi umblă sub piele ca o procesiune de condamnare
a vrăjitoarelor oameni în negru așază coarne de oțel pe
fruntea unei femei tinere ea bate din picior ca un taur
într-o corrida absurdă ea
se năpustește spre mine eu țin capa roșie în fața ei sabia
deasupra capului dar nu fac nici o mișcare
coarnele mi se înfig în carne sîngele țîșnește ca o rază
de lumină hotărîtă să afle marginile universului
1000 de tine se scufundă definitiv după perle în sîngele meu
1000 de mine rămîn singuri definitiv
e 5.15 toată viața viața ce-o simt o moarte prelungă
o noapte polară cu tine

strada asta cu mașini parcate aduce cu un abator
pomii scheletici din care atîrnă cîrlige luna ce dispare printre nori
asemenea unui neon defect asfaltul o rană
nevindecabilă în care trăiești întreg ciclul reîncarnărilor
semnul de limită de viteză e măcelarul cu ferăstraie electrice
iar trupul tău rămîne în urmă ca o imitație de ceas elvețian
separat în bucăți devastat de hoți de organe
plecați dezamăgiți că n-au găsit nimic vindecabil
cîteva ferestre luminate de televizoare pe care nu se spune nimic
despre ce-i dragostea
dragostea la 5.15 dimineața părul îmi albește de furie și ninge în urmă
se aud trompete înlăuntrul cărnii se aud orchestre
cîntînd în ploaie și sînge

5.15 dimineața ploaia a încetat un pahar se face țăndări undeva sus
e sfîrșitul procesiunii vrăjitoarea condamnată să ardă
în părul ei roșu eu să îngheț în părul meu alb
din cerul aprins ca părul tău peste lume coboară un fulg
se topește în ochiul meu stîng