tot ce voia era să înregistreze din nou întreaga scenă,

dintr-odată se prăbuși ca o firimitură rostogolindu-se în râul acoperit cu spumă roșiatică,
și tot așa
a ținut, s-a rostogolit cu tot cu spumă până a ajuns în lacul rațelor lunatice,
miza era mare: eroul nu și-a putut părăsi lumea din motivul că o singură floare îi mai asculta strigătul purtat pe aripile vântului,
în timp ce stătea nemișcat ca o centrală electrică abandonată,
nu putea dovedi că misterul ținuturilor fără limite erau simple emanații corporale,
descărcări electrice autonome, zgomot creat de electronii aflați la o tensiune înaltă:


la ce ne folosește disperarea,
la ce ne folosește moartea dacă nu ne putem gândi la contaminarea solului,
la ce ne folosește viața
dacă nu putem fi conștienți de ea până-n pânzele albe, ca un mormânt pentru păsări pe Turnul Tăcerii,
când dezamăgiți plecăm unul câte unul de parcă nici de cum nu ne-am lăsat fecalele în acest pământ,
în aer,
în ape,

când ploaia cu fiece strop defalchează cerul,
fiece strop, acolo unde cade, sapă gropi mici, sapă și sădește bucățele de cer
pentru cei care le-a ignorat numele, iar inima li s-a aprins și tot inima singură li s-a oprit din ars
când pământul, și el, începea să le uite pașii:

nimic nu mai este așa cum și-a dorit,
în zona de zoom, obiectivul e la fel de mare ca un obuz de artilerie,
nu putea să se plângă, să calculeze,
nu putea explica un singur cuvânt: - sunt bătrân, sau sunt cu 90 de ani mai tânăr?

a închis ochii de parcă n-a existat niciodată,
ca și cum chiar ar putea să iasă în afara lumii,
ca și cum ar fi refuzat să între în rai,
să între în iad, și-a deschis din nou ochii și totul a rămas la fel, o Artă,
nici o modificare n-a fost accidentală,
întâmplătoare
ci o lucrare de maestru învăluită într-o miasmă fatidică