ÃŽn grai de sat...


Eu te iubesc, mereu, de nu se poate
Când îmi răspunde, roz, mult, Timișoara
Cu trandafiri, în somnu-mi de Lioara
Ce s-a-nspinat în noapte și pe spate.

Cum trec din zvon prea lupul și fecioara
De-ți strâng antinomii sau curbe late
De prin pădure, cu ciuperci notate
Nu își mai curge-olivul tămâioara.

Din depărtare, codrul mă-mpresoară
Mereu din frunze, datini și păcat;
Cum de pe buze, încă-un sărutat,

Ce-mi stă pe sân, pe frunte și-n picioară`.
Și numai pântecul, de ieri, mereu mă doară
Dacă (povara-mi) tâmpla ți-a purtat.