Și dacă poetul n-ar fi poet,
sufletul său
simțit ca de-artist
s-ar interesa
de ceea ce trăiește
mai clar decât ceilalți
și n-ar fi degeaba
să scrie din iubire
doar pe propria conștiință
cântece fără ecou
extins către-un public
nepublicate
de nimeni,
ca presimțiri
de noi ploi

Tot ar răsuna prin păduri
seculare
până spre Poarta de Piatră
din muntele sfânt Cozia
frânturi incantate încet
către păsările cântătoare,
căprioare, corbi, urși, râși
din prea plinul
glasului său precum un șuvoi

S-or aduna zburătoarele
să dea zburătorilor nepoeți
curaj să ridice și tonul...
către abia-însoritele depărtări

Oricum, foarte mulți
cari de lemn,
nu fierăstraie și drujbe,
își fac și pe lângă
parcurile naționale montane
datoria
de-a tăia... foi,
de-a usca cetini,
de-a tipări cu scris încâlcit
scoarțele zdrențuite cu plâns de rășini,
de-a scutura ácele ninse de sori
din trunchiurile mărețe
ale molizilor,
ce tot cad pe culmi,
la margini de codri străvechi
din vina oamenilor răi
și nepăsători de pe Glob

Și dacă nepoeții
ar fi considerați
prin ce zic
de alții poeți,
știu sigur,
nu sunt poet, ci doar om,
cum planta rămâne plantă,
iar piatra o parte din munte

Pentru că
n-aș vrea să fiu doborât din zbor,
nu sunt poet
cu poză pe-o a patra copertă
ce aduce a
patru scânduri și moarte