Poezia ia mereu alte și alte chipuri,
mereu frământând între degetele
vameșului cuvintelor,
lutul gândului...

Apare din abis,
din apele subterane ale gândului,
din rădăcinile copacilor în care
neliniștea ridică din piatră
piramide,
străbate poieni cu izvoare,
îndepărtează după furtună
obstacolele din calea necuvântului,
uneori hrănește cu iluzii
obsesia
rostului de a fi demiurg.

Poezia este rana
ce-mi spulberă umbra
nemoarte
și-mi colorează
lunga ninsoare a
cornului-inorog
ce-ți anunță venirea din vis.