Ea este frumoasă mai ales când șterge cu mine pe jos.
Eu o provoc, știu bine: oriunde merg, dau peste mine, îndrăgostitul.

Uite și aici, de față cu propriul dumneavoastră suflet, însetat de cunoaștere, de frumos, de viață în general, el cască gura la ea,
ca vițelul la poartă nouă.
Pentru el este zâna, povestea, ființa supremă samd.


Întreține, aș zice deodată cu prietenul meu, trăgând ușor tivul rochiei, un obicei prost:
dă prea mult, deodată, totul!
Nu, nu-i bine deloc, încuviințează și prietenul prietenului meu, veteran și el în arta iubirii; de aia i se rupe ața ușor.
De aia eu îmi fac singur cafeaua dimineața!

Ah, face și prietena mea cea mai bună: voi, bărbații, nu vedeți nimic niciodată!
E și ea moartă după tine, dar câteodată mai ales după ea!
(Ah, mă stresez atunci eu, preafericitul, degeaba? încerc să adaug)
De aia nu vede ea pădurea de aur, din cauza copacilor; dai prea mult, deodată, totul!
Și dă zoom peste sâni, mirată de consistența materialului genetic.

Dar mie mi se pare că dau atât de puțin și de prost și ea e
atât de frumoasă,
din altă lume,
chiar dacă și la acest poem va da doar Like, nu Ador.
Eu mă voi oftica maxim din nou, dar îmi va trece ușor, spre după-amiază,
pentru că, nu-i așa?, și tu știi cum era sau cum este când te mai gândești câteodată la ea.