o senzație de pace

de timp care se oprește în loc

un vis de-altădată

care-a prins viață și respiră

cuminte ca un vânticel

de primăvară

o mână micuță și caldă

pe care o strângi cu grijă

un păr moale pe care îl mângâi

așa cum te mângâiau bunicii

și părinții

în timp ce-ți spuneau povești

cu feți frumoși și cu zâne

o ghemuire în brațe

un întreg univers

lângă tine

o inimă care bate

și o asculți cu urechea

lipită de piept

un oftat de bucurie

o confirmare a faptului

că ești iubit

fără nicio reținere

o stare de veghe

o îngrijorare

o vină pe care ți-o asumi

un regret, un straniu regret

nu ai vrea să mai crească

nu ai vrea să cunoască

suferința și moartea

o rugăminte fără voce

preschimbată

în lacrimă

iartă-mă, copilul meu

că te-am răpit din ceruri

și te-am adus

pe lumea aceasta

bolnavă și rea

iartă-mă că sunt

un pic egoist

iartă-mă că sunt

un pic criminal

iartă-mă c-am vrut

să-mi umpli golul din suflet

iartă-mă că voi pleca

într-o zi

și te vei simți

pustiit

iartă-mă

că ți-am dedicat

atât de puține poeme

cu toate că tu meritai

toate poemele mele

iartă-mă...