s-a dus cel mai iubit dintre pămînteni, s-a terminat cu fericirea
sunt un cîine izbit de toate mașinile, mă proptesc în durere
ca să mă ridic și să mai fiu lovit încă o dată, pînă și muzica
e un fierăstrău care îmi amputează tot ce se poate amputa

iau inima, dau cu ea cît pot de tare de pămînt, să o fac țăndări
ca pe un pahar, numai că ea tot tîjește după tine
plînge și ea odată cu mine, ca doi bețivi la o masă cînd își aduc aminte
că fericirea e trecătoare, că nimic nu le rezistă oamenilor
nici principiile, nici sentimentele, nici măcar furia

nu, inima mea nu mai bate, se zbate ca un nebun în cămașă de forță
în camera capitonată, mințile mele nu mai sunt minți, sunt
demența care îți ia totul, de la amintiri la viață, totul pînă la dezastru
mi-am pierdut și vederea, că nu mai pot vedea frumosul

e timpul să nu mai văd, să nu mai aud, să nu mai vorbesc,
să nu mai gîndesc, să pătrund ușor în moarte, singura capabilă să aducă
măcar pentru o fracțiune de secundă în minte chipul tău și liniștea
să te mai văd odată și apoi să fac dragoste cu neantul, cu nimicul
să mor de cea mai frumoasă boală, dragostea

poate că atunci cînd nu voi mai purta povara asta de carne
cînd voi fi doar suflet, voi găsi o lampă să mă ascund și să mă gîndesc la tine
ca la un experiment, să învăț cît de ușor fericirea se transformă în durere
și stelele să nu mai fie deasupra, ci dedesubt, în noaptea eternă.