singurătatea sau tot ce se împuținează în fiecare zi
pînă nu mai rămîne atom lîngă atom
doar chipul tău, iubito, desenat în minte
din pistruii a o mie de copii ce au înălțat zmeul morții
cu fața lor către soare

și cînd mîiniile înfipte în părul meu curg blînd din mintea ta
dimineața îmi aduce în loc de cafea
zîmbetul tău pe chipul meu, bună dimineața
rădăcinile uscate și reci respiră de parcă însărcinate
ar fi cu o frumusețe pe care imaginea n-o poate cuprinde

stau în tine de parcă mi-aș băga capul în găleata cu apă
pînă se face subțire și străveziu să îmi vezi gindurile
faci dragoste cu mine
într-un film care trece prin toți pereții și înțelegi
evadarea aia din film ca

o lovitură de melancolie în mijlocul cuvîntului uitare
ca nisipul mascul în ochii femeii sahara
și umezeala ochilor tăi
în umezeala ochilor mei

momentul în care prezentul e finalul
a o mie de trecuturi nu știu nimic
despre tine cum nici despre mine nu știu

și tot ce văd e foc și încredințare, iubire
ca o tihnă de o respirație după o viață
de înec.