nici măcar norii ploii de safir nu mă simt când vin

(1)
.
niciun safir pe cerul iernii
nu te-nvață
prietenă de-o viață
să mă simți
.
extazul din tuleii ierbii
prin a cărnii-mpietrire
însă da
.
mă cunoști acum
primăvara suflă-un lied
urechilor tale calde
după tălpile mele goale și murdare
.
cuvintele
mult așteptate
tiptil tiptil tiptil
păsări pe lac
deșteaptă
.
(2)
.
mă cucerești inuman c-un jind
mă cumperi de pe-un nailon
.
sunt piatra lunii și-am tot stat până să mă prinzi
atârnat peste o improvizată pe trotuar tarabă
la brașov prin centrul vechi
în trupul afumat din biserica neagră parcă sculptat
ca o pasăre de pradă
.
mă zdrobești fin în mii și mii de stropi nevăzuți
ploaie de februarie
mă atârni apoi de gâtul tău
.
mă dedic și eu cum pot
în chip de mică lumină
inspirației ce noaptea
iarăși te animă
.
tot ceea ce-am văzut într-un caiet din mintea ta
presumar creator al neodihnei
pe veci va sta întipărit pe marginile lunii de piatră
unii o văd o admiră o pot lăsa oricând
să le intre și-n casă
.
3)
.
prea anost cer al zilei
mă simt și azi un idiot
bine totuși că-mi dau seama la timp
cad din cer
plouă cu sufletul meu
jad al lunii
alt prăpăd
într-un lung canal și-n tot întinsul zidului chinezesc
în șanțuri și în inundate văi cu dispăruții deținuți
ce încă n-au secat și încă nu și-au dărâmat
în piepturi apele răsfrânte
ci dăinuie aproape neschimbați
mai vii decât blestemele
.
(4)
.
aÈ™ lovi de unde-aÈ™ putea exteriorul camerei unde te afli
să fac mai multe ferestre
să-mi distrug atâtea...
nelăsate amprente
din incongruentele pricini să constat
eu nu sunt eu
decât de tine în cuvinte porționat
rupt precum lipia-n fărâmițe la vrăbii șchioape
turturele singure pe moarte și la corbii cei mai orbi
.
nu înțeleg nimic tac și te ascult
prietenă nevăzută și neauzită-a mea
învăță-mă că
am uitat destul drumul scriitorilor
.
de vreme ce zdruncina așa de tare
rădvanul în care venea ion
ghica de la iași la bucurești
nu se lăsa ușor el nu se scufunda în râul cel cumplit umflat
îl scoteau din mizeriile veacurilor salvatorii
precum cel de sus al zilei
mirele lumii
își continuă calea
spre logodna cea stranie
.
fără vreme-aș vrea în poieni să-ți vin
ca ion pillat pe argeșul din părul tău
c-un singur scop să-ți cutreier dinadins
crângurile dragi luând-o prin argeș mai în jos
până în olt grăbit din vii să ne trezim în morți
și încă-n neuscate lăsări de sânge crame
în care doarme-n veci pierdut
al tău chip neînghețat
fin ametist