Repede, lăsaţi cortina!
A venit Sulfina!
Cea cu părul vraişte-n cap,
Să ne facă o figură,
De stă lumea, să înjure.
Huo! Nepoată, fugi acasă!
Cu lăţeii dolofani,
Dă mai bine fuga mare,
La mutu’ de-o dă de vale,
El e deopotrivă-n jale!
Da Sulfina, n-auzea,
Iar cu-o reverenţă amplă,
Îngheţă pe toţi deodată,
Faţa i se lumină
Şi vorbea fără cuvinte,
Apoi iar se mişcă,
Arătând doar muchi ude.
Toţi tăceau uimiţi,
Ochi căscau, nedumeriţi.
Oare e Sulfina noastră,
De se înconvoaie toată!
Unde e ţăranca spartă,
Ce dădea să mulgă vaca?
Se-nălţă parcă spre ceruri,
Parcă prinse curcubeul,
Că-i zâmbea minune mare,
Ea, Sulfina noastră.
Merse chiar ÅŸi mai departe,
Crăcănată, nu din fire,
Ea umplu chiar scena toată,
Iar apoi bătută parcă,
De un vânt ce nu era,
Toată mi se mlădia.
Asta nu-i Sulfina, tată!
Ba e ea, mă prostovane!
Nu e tată!
Toţi uimiţi, schimbau priviri.
Muzica tăcu deodată,
Ca o mască aruncată,
De demult odată,
Ea zâmbi cu mulţumiri,
Că n-a fost abandonată.
Din tăcerea mormântală,
Ca un ropot plin de cai,
Toţi se năpustiră odată,
Fluierând chiar mai dihai.
Ea străluci toată,
De sub claia ei de păr,
Aruncând chiar cu bezele,
De se fereau toţi în disper,
E Sulfina, tată!