încă mai bate

inima cu copita

în temelia viselor mele

încă mai bate

în poarta ruginită a pieptului

în poarta ferecată a buzelor

în poarta înfundată

a timpanelor

dar nu vreau

să fac din asta

un spectacol cu tobe

pentru publicul larg

nu vreau să fiu

doar un câine

ce latră a pagubă

limba mea

este ca rădăcina ce plânge

după pierdutele frunze

strigătul meu

este strigătul spicului

din gura treierătoarei

sentimentele mele sunt mute

ca peștii și pâinile

vor hrăni ele mulțimile?

poate că da, poate că nu

cine mai crede în minunile

unui poet?

cine mai crede

în înțelepciunea pietrei

în răbdarea ei netulburată

de vocile ploii

în bunătatea nesfârșită a râului

în promisiunile soarelui

ce mângâie ferestrele înghețate

în sămânța împrăștiată

cât mai departe de vânt

în umbra care se cațără

pe zidul de carne

pentru a deveni pasăre?

da, cine mai crede

în cel ce renunță să îngrașe pământul

pentru a face cerul mai rodnic

în cel ce aduce căldura

în colțul cel mai friguros

al absenței?

ah, cum tai

cu baioneta cuvântului

fâșii de lumină lăuntrică

pentru a le dărui

orbilor!