Azi, poezia a-nceput să cânte

Pe creanga unui arbore uscat,

A reușit, cu trilul, să-mi încânte

Și sufletul, de-o vreme, încercat.

Și am simțit cum curge iar, prin mine,

Aceeași sevă care m-a hrănit

Atunci când mă aflam printre ruine

Și mă simțeam de viață părăsit.

Azi, poezia mi-a adus aminte

Că sunt poet, că am încă un rol,

Că trebuie să dăruiesc cuvinte,

Umplând cu-acestea tot ce este gol.

Să fac chiar arborele să tresară

Din moartea lui, din somnul vertical,

Să-i fie creanga iarăși o vioară,

Trezind iubirea-n orice animal.