ieșeam din noi rând pe rând
ne lăsam inimile, la păstrare, într-un pahar cu apă
în același, amândouă
sub streașină să picure strop de rouă,
să nu sece locul, iar noi
alergam
să nu lăsăm apusului timp de ascuns;
știam că fără noi soarele va fi trist

așa am știut
s-avem grijă de praful în vânt și
de beția zilelor nesfârșite
atunci

acum,
ne ținem inimile în două pahare,
fiecare într-al său,
și privim la rănile zilelor,
la apusul timid care
nu-și mai amintește răsăritul
asta,
de când noaptea a început
să muște din zi iar, și iar, și iar
până ce,
ziua și-a lăsat ceața suferințelor
peste suferințele noastre