Părinte, săraca de ea, a murit într-o rochicioară
veche, subțire, aia în care zăcea.

Tot așa o s-o găsească și pe lumea ailaltă.

Eu i-am zis lu mă-sa, soru-mea:
„Schimb-o fată de rochia în care a murit
că așa umblă pe unde s-o duce!” Însă ea n-a vrut.

Zâcea: „Las-o în asta, că asta îi plăcea ei!”
Și avea rochițe multe, noi.

Pe unele nici nu le purtase...

Că, săraca, toată viața zăcu la pat!

Că pe lumea ailaltă tot așa e!

Eu știu. Am avut un vis.

Eram la biserica aia a mea de-acasă.
O biserică veche. Cică de trei sute de ani.
Și pe ușa dinspre miază-zi,
pe acolo pe unde intră cântărețul,
era o coadă de fete de la noi din sat
care muriseră.

Așteptau la ușa aia.
Și o mătușă de-a mea, sora lu tata,
a murit și ea săraca, vorbea cu mine.

Eu o întrebam:
„Ce e cu fetele astea de stau coadă la ușa bisericii?”
Și ea îmi spunea: „O vezi pe aia îmbrăcată în roșu!
E a lu dada Ioana de din vale, nevasta lu Pătru.”

Eu nu le știam, că erau de-o samă cu tata lu tata.

„A murit îmbrăcată în rochița aia”, îmi spunea ea.
„Era singura îmbrăcată în roșu.

Și mai era una îmbrăcată
Ca o mireasă în alb.”

Și iar întrebai: „Dar aia de ce e îmbrăcată-n mireasă?”

„A murit la nunta ei. Dacă așa a fost îmbrăcată,
Așa este și pe lumea ailaltă.”

La noi, pe când a fost războiul ăl mare,
au murit pe front patru băieți de la noi din sat.

Și pe ei i-am visat tot la biserică.

Dar stăteau la ușa dinspre miază-noapte.

Nu aia pe unde intră toată lumea să învieze,
ci pe unde iese înviată în noaptea Paștelui.

Așteptau toți îmbrăcați în albastru,
militari cum fuseseră, că așa muriseră.

Și am văzut acolo și un băiat ca de paișpe ani.

Am întrebat-o pe tușa: „Dar copilul ăla cine e?”

„E băiatul ăl mare a lui Vasile de pe ulița
ce duce la măgura de jos”, că satul
era între două măgure, „care
a murit călcat de căruță.”

Murise călcat de căruța cu boi.

S-au speriat boii când veneau
De la cules de porumb.

A tras de ei să-i oprească.
S-a pus în fața lor.

Boii au trecut peste el
Cu căruța plină.

Acum aștepta în haine umplute de sânge
ca o căruță de porumb pe care
nu avea cine să o golească.

Altădată, visam că mă duceam cu mama la vie,
că aveam vie dincolo de baltă, până în măgura de sus.
Și când să ajungem la vie, dăm de un gard mare
care se întindea dintr-o măgură în alta
făcut din cărămidă arsă.

Aici doi bărbați râdeau de noi.

Era Ilie, care o țânea pe una pe care
o adusese din alt sat, și Moise ce
avea trei băieți și două fete,
toți făcuți cu Gheorghița.

Și râdeau și ziceau:
„Să vedem cum mai ajungeți voi la vie acum!”

Noi stam și ne uitam la zidul ăla.

Mama era îmbrăcată în rochița în care murise.

Împreună ne întrebam „Cum mai ajungem la vie?”

Că de-aia, spun părinte, „Cum mori îmbrăcat
așa umbli și pe lumea ailaltă!”

Și nu mai zâc ... N-a vrut ea să-i facă nici prânz,
așa cum se face în zâua în care moare omul!...

De-aia i-am zâs lu soru-mea:
„Fă, cheamă și tu pe Leana, pe Ioana
și alți vecini și fă și tu prânz fetii!”

„Ia!”, zâcea ea, „bărbatu-meu e bolnav în pat.
Vomită de câteva zâle și eu să mă țân de prânz?!...”

O fi și nemâncată pe acolo, părinte?!...

Atunci m-a gonit de la pomană.