Ești tu, entitatea mică care adoră insulele, soarele, o manifestare a naturii în cea mai pură formă. Eu sunt acel om rătăcit în labirintul timpului, iubitor de ploaie și turțuri, mereu cu un pas în urma propriei identități. În absența iubirii tale, viața și-ar continua fluxul neabătut, dar sufletul meu ar rămâne însetat, lipsit de propria sa recunoaștere.

Soarele și-ar urma traseul ceresc chiar și fără alegerea ta, dar râsul meu ar fi rămas un ecou neauzit, o căutare nesfârșită a bucuriei.

Și apoi, într-un moment neașteptat, ai năvălit în gândurile mele, luminând întunericul. Inima mea, adesea prinsă în mrejele realității, s-a trezit surprinsă, inundată de o fericire neașteptată. Ești acel fragment cosmic ce se aliniază perfect cu inima mea, un dans mistic între destin și întâmplare.

Într-un univers paralel, unde tu nu ai exista, soarele ar răsări și ar apune cu aceeași indiferență, dar eu aș rămâne un călător fără busolă, căutând mereu ceea ce mi-e de necunoscut în propria-mi ființă. În acest cosmos alternativ, eu, omul ce se crede însuși esența iubirii, aș rămâne doar o umbră a ceea ce sunt acum, datorită ție.

Dintr-o dată mi-ai revenit în minte, ai reaprins luminile în fața întunericului și m-am mirat de inima mea, mă mir uneori de fericire.