Albăstruiu îmi zice că postmodernismul și-a cam făcut veacul.

Raportul e clar: seamănă cu un tort de pe care unul mai pofticios

a luat frișca folosind brișca, apoi, l-a tăiat în bucăți: una pentru

cel care scrie din cărți, alta pentru mecanicul de sunete goale,

una mică pentru autorul de poezii triumfale, una mai mare

pentru autorul de epopei, alta la fel de mare din care să ciugulească

miile-i de lachei. Și-n fine, când tortul s-a terminat, postmodernismul

a predat ștafeta și-a plecat. Să-i fie de bine caimacul din cafeaua

fierbinte-a gândirii celor ce mai înainte, fini dresori de cuvinte, au făcut

icoană din simțire și vers! Aprig era la mers: străbătea vioi toate

drumurile bătătorite, o lua mereu pe ocolite să nu fie prins cu cioara vopsită,

ascunsă, cu grijă, sub pulpana cosmopolită. Fie-i iertate păcatele toate

că prea mult a iubit poezia din cenușă de mit! Își clădise un sălaș provizoriu,

devenind, mai apoi, prea notoriu, încât cititorul să creadă că-i vreo nouă magie,

bazată pe tehnologie și pe alte răcnete de ultimă oră! Drept îi, depășea poezia erbivoră,

cu pastișe, răstălmăciri deocheate, cu adevăruri deja-spuse, trunchiate.

Dar nu e catastrofă, va rămâne din el ceea ce-i nesupus vreunei norme, defel.

Nicidecum nu-i spus totul, nesfârșit e cuvântul ce va ține mai mult decât

însuși Pământul. Un curent sau vreun altul nu au cum să impună ce cuvânt

să răsară, ce cuvânt să apună, care junghi e mai nobil, care e mai plebeu,

ce culoare s-admiri într-un vis-curcubeu. Curentu-ți provoacă doar vreun junghi trecător,

de nu se întâmplă să-l găsești pe covor, adormit, după opintirea din ușă,

căutând agitat vreo mătușă, să-i deschidă, să-i dea bună-ziua,

când mai simplu-ar fi să strige: „Piua!”.