poezia se așază
ca un papagal pe umărul poetului și-i șoptește
EU TE-AM FÄ‚CUT
EU TE OMOR

poeții adorm cu robinetul deschis
cu aragazul
și lumina
aprinse

nu le pasă

fiecare pădure are uscăturile ei
și uscate au fost foile pe care ne-au întins ca pe-un pate de ficat

așa sunt poeții
smulg săgețile cuțitele săbiile din carne și fac un aluat moale
pe care să-l poată gusta tot muritoru’

versul care n-a venit pe lume sforăie în creierii poetului
nimeni nu va fi vindecat de insomnie
până nu va scoate toate măruntaiele dinăuntru
până nu se vor așeza organele la loc
așa cum le-a lăsat Dumnezeu

poeții lasă ferestrele deschise iarna
mestecă aerul greu de țeavă de eșapament de parcă ar pune ceva la cale
să salveze lumea

sfârșitul este întotdeauna aproape
moartea se așază peste pieptul lor ca o placă de beton cu care ar vrea să facă dragoste

din poetul strivit iese tot ce e mai bun
și curge mai departe
un izvor
plin de pește
care poate va salva câteva vieți

din poetul sfârtecat
ies oamenii precum animalele domestice din casă
direct în sălbăticie
și cred că pot supraviețui

din poetul măcelărit
ies copii ca dintr-o carte care nu a fost deschisă
un cutremur trezește toate hoiturile la viață
o lamă tocită se-nvârte pe tendon

uciderea poetului este singura crimă care nu se pedepsește