am privirea pe care o are un cîine cu doi boboci de rață pe cap
spun de privirea aia csf, ncsf
la fel de expresivă ca un bărbat îndrăgostit care bea și fumează
și lasă fumul țigării să-i îi intre în ochi
apoi își mai aprinde o țigară
pe care o suflă toată într-o sticlă artizanală cu formă de femeie
în speranța că îi poate da suflet, disperat că l-a părăsit iubita

cînd se gîndește la ea, la părul ei lung și negru parcă vede un copac
adică o spînzurătoare, se leagănă cîteva momente în părul ei
și își dorește să simtă urletul lupilor ca o mîngîiere
oricum n-ar mai avea cuvinte, de ce-ar mai avea respirație
oricum viața e ca o natură moartă cu portretul artistului pe porțelan

citesc lundkvist și vreau eu să mîngîi lupii, vreau eu să țip
pînă cad frunzele brumate din copaci aprinse de stele
e grea lumina, sînt grele și amintirile nemîngîiate
cînd tăpșanul de iarbă îți era rochie, cînd păpădiile
se dezbracă pentru noi dorințe, csf, ncsf

vine viul rămas neconsumat în fiecare dintre noi, morții
adică cei netrăiți, vine și apasă pe rănile universului să nu-i mai curgă
dragostea din vene, ce să facem cu atîta dragoste, noi neiubiții
care trimitem flori de foșnet prin copacii care-i însoțesc mersul

ești femeia care imparte cu mine o sticlă de vin, lăsîndu-mă
să ți-l fur din gură, eu sunt impulsul de a te dezbrăca de trecut și
să fii goală și caldă pînă aerul se face oglinzi

am auzit că ai făcut moartea de pacă ai fi făcut foamea dar după aia
csf, ncsf, dar apoi moartea a trăi mai bine de un minut de luciditate
dar a trăit, nu e lucru puțin, vopsești ușor aerul de pacă l-ai îmbujora
și moartea plînge în hohote, moartea plînge și are păreri de rău

dar tu o mîngîi pe cap cum mîngîi eu lupii, și o faci să urle în
cerul tatuat pe umeri și știi la fel de bine ca mine că poți să zbori
și dacă n-ai aripi, frumusețea se descoperă pe întuneric