Drumul a tăcut.
E aproape invizibil în ceața uitării.
Nimeni nu-l mai străbate,
nimeni nu mai râde în colbul lui,
nimeni nu mai plânge.
E un drum al pașilor interziși.
Un drum care a devenit o stare
a vidului absolut.
Viața s-a curbat în jurul lui
și l-a acoperit ca o iederă sălbatică.
A rămas acolo doar o minusculă aureolă plutitoare,
desprinsă din candela, cândva aprinsă, a bunicii
și-o icoană scorojită
din care privește blând
chipul Măicuței Sfinte.
Mă lovesc ca de un zid
de umbrele uitării,
în timp ce luminița plutitoare
mă strigă disperată
cu glasul copilăriei pierdute.