cartiere de iernat

când teama că vei sfârși neștiut ca abatele Faria te înghite de viu
zilele se transformă într-un zbor la punct fix peste trup
ești atent la orice durere dacă nu ai una nouă
te mulțumești cu durerile vechi de încredere
doar că schimbi perspectiva ca atunci când ieși în oraș cu un prieten vechi și vezi cât de mult
s-a schimbat
privești cu alți ochi nevralgia dentară
constantă ca anotimpurile
îți spui că așa cum există oameni
pe care fulgerul i-a lovit de două ori
deși sunt șanse de unu la 15.300
există o șansă ca nevralgia să fie de fapt
o infecție galopantă și fără să știi
o să-ți curețe toate organele mai rapid
decât ai putea zice
ajunge zilei răutatea ei

tot de frica sfârșitului
îmbrățișezi răul ca pe o formă superioară de bine
și sfinții părinți ai Bisericii sunt de acord că în lipsa răului oamenii s-ar culca pe-o ureche
noaptea când îți doarme aproapele
te lipești de ușa camerei și asculți
ai da orice să auzi dacă sforăie sau dacă tușește
nu te interesează că din punct de vedere clinic
sforăitul puternic indică apneea severă
pentru tine e semnul de viață
care te liniștește
un mormânt fără felinare e ca o casă fără femeie

adevărul e simplu dar îl complicăm
să nu ne zburăm creierii:
ca vânturelul de seară spre cartierele de iernat
ne îmbulzim înspre moarte
după ce-am cuibărit în mormintele altora
și când ajungem scrâșnim printre dinți
sta-v-ar neființa în gât



moartea nu vine pâș pâș cum zicea perța

ea vine deodată
ca fostul coleg de bancă de la Catolic
ce mulțumește părinților
de vizita neașteptată
e mult mai bine acum
tratamentul dă rezultate
boala e sub control
energizantele i-au cam slăbit inima
dar cu puțină voință și captopril
se va reface
apoi se surpă sub ochii lor
la ieșirea din secția psihiatrie
cum se surpă șoseaua din Reykjavík
după fiecare erupție
sau ca un reel în care
un facocer e mâncat de viu
boturi umede îi amestecă măruntaiele
cu praful savanei
în timp ce colții despică plămânii
din care încă mai iese urletul
neputinței

în fiecare dimineață repeți
ca un Majak stricat
nu te teme turmă mică
păsările cerului nu au grânar
crinii câmpului nu țes
dar o duc bine mersi
atât cât le e dat și nu au nimic
de comentat în privința asta
ziua se mulțumește cu răutatea ei
când cu inimi zdrobite necunoscuții anunță
trecerea în neființă a celor dragi
mila pentru cei vinovați
e doar cruzime față de inocenți

masaii cred că primul elefant pe pământ
a fost o femeie liberă și nesupusă
bătrânii au învățat-o să nu privească în urmă
dacă vreodată va părăsi satul în care
a văzut prima dată lumina zilei
când a venit vârsta de măritiș
nu-i plăcea bărbatul ales
în semn de protest
a privit în urmă când ieșea din sat
și s-a transformat în elefant
probabil moartea a învățat lecția
și-apare deodată când crezi
că lumea-i a ta
dacă am ști când vine
și-am avea timp să privim în urmă
la tot ce-am trăit
ne-am preface în amintire
iar neființa s-ar mulțumi
cu pariul lui Pascal