ai triluit, ai spart vreo zece versuri. apoi, ți-ai dat cu somnul întâlnire. dar somnul nu venea, nu venea... (ce belea!) secundele atârnau de un fir de păianjen. rebegit. astfel, s-a întâmplat să fie acest ritm veștejit.

cerul nu mai avea culoare. și-a cerut de la soare. copacii înotau în verde. nu mai știai cine ce pierde. se terminase acuarela, închisese la magazinul divin. îți deveneai din ce în ce mai străin. ca un suspin care-și pierduse înțelesul, patima și interesul.

se înnoptase. pe-afară, tot cobea o cucuvea. de-ți intra frigul în oase. (ce belea!) și somnul tot nu venea, nu venea. secundele creșteau în intensitate. ca un frig de dincolo de moarte.

somnul n-a venit, dar nu-i nimic. o să-i dai o altă întâlnire. va veni pe-un fir de borangic să își țeasă pânza de iubire. nu mai da așa din colț în colț! vorba ceea: ciobul e tot ciob. nu te-ajută nici șurubul holț, nici înțelepciunea lui Esop.

știi prea bine, nu-i același lucru spargerea-n figuri ori de tipare. cum se strânge floarea-n involucru, așa tu te strângi, un ghem din zare.

nu-i mai bun un cântec (și naiv) decât revărsări de patimi sumbre, decât să rămâi în timp captiv, decât să te risipești în umbre?