Azi noapte s-ar fi putut să prind țânțarul
ce se avânta în rotocoale largi
trist și pezevenghi,
nerespectând nimic din monologul ce-l purtam.
Era voinic și arțăgos
precum în viață sunt destui ce cu invidie măsoară,
venin ei poartă sub mantiile strălucitoare
când pe tărâmul lor pătrunzi să tulburi apele stătute.
La orele târzii
cu palma sus și fruntea ridicată l-am surprins șezând
și un strop de sânge a curs din mâna mea.
Lovisem geamul ce s-a spart și ființa încrâncenată
în lumea neînduplecată a zburat.