Auzeam timpul până la a se izbi de timpanul secundei,
clipa era stătătoare în diluviul de vreme,
naÅŸterea ei amintea de spinul poreclit trandafir
şi mi se haiducea gândul pe culesul orelor
în anii ce dezgolesc anotimpuri
sub un chip ce se ciopleşte întru venerarea proprie,
zăceam pe altare în însumi
la colţ de stradă se futeau pizdele pe arginţi,
ăia ai lui Iuda,
obrazul fusese sărutat şi nu se mai putea întoarce din Crist

Noaptea îşi stinge tenebrele, vin zorii
misterul lăudat în lumină îşi aprinde-adevărul