... nici nu știu dacă îmi pare rău
că nu mă pot schimba, am vocea asta
de când eram mic, pot pleca
dacă nu mai sunt îndeajuns,
încarc totul în Leon și
nici măcar un sărut pe obraz,
opresc la marginea unui drum
să privesc vitele sătule și vițeii
ce stau la umbră,
dacă nu m-au convins nenorocirile toate
cum ar putea nemulțumirile tale,
când toată munca umerilor mei,
oboseala picioarelor și-a inimii
nu-i îndeajuns, încarc ce am în Leon
opresc pe malul unui râu
să privesc lucirile dimineții,
când nu-ți mai miros bine, hm,
opresc să beau o cafea illy,
mut tot unde s-o nimeri,
îmi pun pălăria să merg la biserica
acestui loc nou unde mă voi obișnui,
voi încerca să mă vindec
nu de vorbele urâte ci de cuvintele frumoase
pe care le-am auzit din gura ta, chiar dacă
vei arunca în spatele meu cu toate spărturile,
oamenii mă știu, ce merit, eu știu,
ce meriți tu, extraordinarele splendori
cu luciri de granat, fascinantele reflexii
ale luminii în lucruri frumos fabricate,
costurile acelei concurențe a zâmbetelor mimate,
se poate desigur trăi și așa,
dar eu nu-s de-aici, așa că încarc totul în Leon,
mut tot ce am, opresc la marginea
unei fabrici de cherestea să-ntreb
dacă nu cumva au nevoie de bărbați?